Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

    CRISTIAN ANDRONIC: ”Podul de flori” al poeziei – poeți de peste Prut

     

    Primit pentru publicare: 9 Nov. 2021
    Editor: Ion Istrate
    © Marieva A. Demetrescu, © Revista Luceafărul (www.luceafarul.net)


    Cineva spunea că orgoliul unui bărbat este de mii de ori mai sensibil decât inima unei femei. Cristian Andronic este poetul care astăzi prezintă o viziune orgolioasă, rănită și neîncrezătoare, aproape sceptică, asupra femeii cât și asupra dragostei. 

    Originar din Republica Moldova, Cristian Andronic creează și există cu o naturalețe teribilă, dintr-o dimensiune intelectuală superioară a vechilor școli, un poet ce îmbină mediul academic cu cel rustic, formându-se în ”academia florilor de salcâm”. Și, totuși, pe lângă atâtea concepte filosofice, literare, artistice foarte bine studiate și aplicate în viața sa literar-culturală, marele paradox ce pare să-i stea în rădăcini este dacă Viața e o materie pe care a învățat-o suficient de bine ca să știe să o trăiască, întrebare care aduce un farmec stingherit de lume în poezia sa. 

    E un analist fin când vine vorba de propria-i fire; un orgolios atunci când vine vorba de dragoste, un categoric care reușește să creeze femeii o sculptură aproape palpabilă prin cuvinte la care, văzând-o prin prisma poetului, e posibil să dorești să te închini cu totul. Și, totuși, dragostea e ceva trecător, cumpărat pentru un număr limitat de strofe ori de versuri. 

    Cristian Andronic este un îndrăgostit al stilului înainte de toate și, cu atât mai mult, scrie despre ce e bărbatul atunci când uită femeia. Absorbit de sine, dă impresia că scrie privindu-se veșnic într-o oglindă ca nu cumva să trădeze prea mult dintr-un sentiment; ca nu cumva sentimentul să înlocuiască măreția bine gândită a metaforelor poetice. Cuvântul, aici, primează sentimentului. Și, totuși, sentimentul există. Bărbatul devine adoratorul femeii, chiar dacă ar fi doar pe durata creației; iubește într-o clipă cât n-ar putea iubi o femeie într-o viață întreagă, căci arderile sufletești sunt altfel pentru fiecare dintre ei. Femeia se consumă și pâlpâie, bărbatul se ațâță și izbucnește. Aici, muza este acea liră potrivită pentru mâinile poetului, ori pentru a-i sta o clipă în brațe, la vremea poeziei.

    ***

    Cabernet sauvignon

    Fărâma mea de suflet, din orișice idee,
    O leg prin suferință, și prin absurdul trist,
    Că nu mai pot descrie, conceptul de femeie,
    Și dragostea de care, uitam să mai exist.

    De mult, de mult uitasem că pot să recunosc,
    Amarul sau tăria, pe-aceste etichete,
    Dar tu erai mai dulce, și miroseai a mosc,
    În amalgamul tandru, cu sute de buchete.

    O, te-am gustat o dată, și mi-ar fi fost de-ajuns,
    De nu scriam în strofe, tot ce țineam în mine,
    Un Dionis, îmi pare, că astăzi, am ajuns,
    Și beau din vinuri rare, arome foarte fine.

    Acum poți înțelege, ce simt și ce mă paște,
    Dar m-am deprins cu asta, și fără abandon –
    Că versurile mele, târziu se vor cunoaște,
    Crescând în calitate, precum un sauvignon.

    ***

    Transpunere

    De-atâta vânt de toamnă, s-a și răcit deodată,
    Salcâmii lasă frunza pe fiece șosea.
    Un drum pastrez în suflet, și el e viața mea,
    Un drum printre salcâmii cu floarea parfumată.

    Aș fi uitat aroma cu inima în gheață,
    Și ce eroare tristă – să uiți de unde vii.
    Când tot ce te conduce aproape-ntreaga viață,
    E visul de-a fi mare, când toți suntem copii.

    Aici nu cad salcâmii, ci doar îmbătrânesc,
    Și nu se pierde floarea, ci ea devine miere,
    La fel cum dintr-o dată, știind că o iubesc,
    Provincial poetic, scriu peste bariere.

    Și se mai scriu poeme în felul lui Nichita,
    Și fără de cenzură, și fără estetism.
    Pentru poeți, drept muză, n-am mai rămas iubita.
    Piciorul poeziei a prins reumatism.

    Dar ce idilă dulce, în frunze duc salcâmii,
    Și cum rimează floarea cu ea ca un destin.
    Și câtă suferință e în mișcarea mâinii,
    Și o transpun în versuri drept artă pe deplin.

    ***

    Nocturnă

    Lumini în amintire, orbecăiesc pustii,
    Falezele sunt pline cu razele de sânge,
    Aud un om ce-nvață, a râde și a plânge,
    În antiteza lumii de unde o să vii.

    Canalele de lacrimi, acum îmi sunt secate,
    Mi-e palpitant mănunchiul de sânge-n orizont,
    Finalizând relații cu plată și decont,
    Când inima, apatic, abia dacă mai bate.

    Oricare implicare, e un contract injust,
    Să ard ca și în mituri – de-acum nu e salvare,
    Mă regăsesc în ochii strălucitori, în care,
    Cobor câteodată, din Nietzsche și din Proust.

    Ce fel de compensare, o dragoste și-o artă,
    Pentru o viață care, nici nu știm cum se poartă.

     



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Drept de autor © 2009-2021 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5