Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 11 → 2019
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Critică și adevăr în ziaristică și literatură

Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 4 (124), Aprilie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Critică și adevăr în ziaristică și literatură

Primit pentru publicare: 03 Apr. 2019
Autor: Al. Florin ȚENE, Președintele National al Ligii Scriitorilor Români,Membru al Academiei Americană Română de Cultură și Știință
Publicat: 04 Apr. 2019

© Alexandru Florin Țene, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.ro


 

Este foarte important pentru o societate clasificarea limbajelor sale.Schimbarea acestei clasificări, deplasarea cuvântului (la parole ) echivalează cu o adevărată revoluție în domeniul exprimării.În secolele 18 și 19, clasicismul românesc s-a definit prin separarea, ierarhia și stabilitatea scrierilor.

Clasicismul este un curent literar- mișcare literară dintr-o anumită perioadă social-istorică,reunind scriitori care împărtășesc principii estetice similar. Acesta se raportează într-o manieră comună la o anumită tradiție literară (la începuturile lor,au caracter polemic față de tradiție), concordă în preferințele pentru anumite genuri și specii literare și utilizează în opera lor modalități artistice similare. Principiile estetice ale unui curent sunt cristalizate, de obicei, într-un manifest literar, dar există si curente reprezentate de mai multe manifeste.Curentele literare nu există în stare pură, între ele apărând interferențe, iar opera unui mare scriitor nu poate fi subsumată în totalitate unui singur curent. Marii scriitori depășesc limitele unui curent sau ilustrează mai multe curente literare, dar își creează opera într-o epocă sau în alta; clasificarea lor se face din motive didactice, însa fără a putea surprinde originalitatea operei sau interferențele specifice. Le Clezio spune în prefața la La Fievre, că”Poezia, romanele, nuvelele și articolele de presă sunt niște stranii lucrări  care nu mai înșeală pe nimeni, sau aproape pe nimeni.Poeme, povestiri, articole, la ce bun? Nu mai rămâne decât scriitura.“ Nu există în realitate un fenomen artistic pur, clasic ori romantic. [«]Clasicism- Romantism sunt două tipuri ideale, inexistente practic în stare genuine, reparabile numai la analiză în retortă.´ (G. Calinescu,Clasicism, romantism si baroc, în vol Impresii asupra literaturii spaniole.)  În țările române, condițiile au fost mai vitrege și literatura nu a înregistrat salturi spectaculoase decât târziu.Țarile române nu au putut oferi clasicismului un teren fertil.Puținele elemente din cultură și literatura greco-latină existente în scrierile lui Miron Costin sau Dimitrie Cantemir, de exemplu, nu erau suficiente.Astfel,cultura română n-a receptat clasicismul în secolul al XVIII-lea, când el se manifesta plenar în Europa, ci aproape peste un secol, prin forța acestuia diminuase. Literatura română rămâne însa cu o adevărată „vocație”a clasicismului.Așa se explică persistența elementului clasic de-a lungul literaturii române până în epoca actuală. Un clasicist incipient găsim în poezia lirică a Vacareștilor și a lui Conachi(în primele decenii a sec.XIX-lea), influentați mai mult de neoanacreontismul grec, formă târzie a clasicismului.

O opera de influență clasică este, ca specie cel puțin epopeea eroi-comicsatirica TIGANIADA, a lui Ion Budai-Deleanu. Dar pe de o parte, ea este scrisă sub inrăurirea puternică a iluminismului, iar , pe de altă parte, nu a intrat în constiința publică decât tarziu, dupa 1875, când literatura română se maturiza la focul marilor genii creatoare ale literaturii noastre:Eminescu, Creangă , Caragiale.Totusi, clasicismul-cel francez, în primul rând-va influența puternic literatura română.Comediile lui Alecsandri,scrise după 1840, urmează modelele molierești, mai ales în ceea ce privește prototipurile comice.Fabula romanescă afirmându-se prin D. Țichindeal și Al.Donici, se va maturiza datorită lui Grigore Alexandrescu.Nici unul dintre ei nu este străin de opera lui La Fontaine.Când, în 1825 ,Barbu Paris Muleanu scria un volum de Caracteruri acestea își aveau ascendența în Caracterele lui La Bruyere, care, la randul lui, urma modelul unor Caractere grecesti. In rândul preocupărilor cu caracterul uman amintim”fiziologiile”: Costache Negruzzi(Fiziologia provințialului);Mihail Kogalniceanu (Fiziologia provincialului în Iași).La rândul lor, Epistolele și satirele lui Grigore Alexandrescu își afla și ele modele strălucite în literatura clasică franceză.Fără nici o altă precizare, doar amintind aceste opere și autori, e ușor de făcut o constatare, și anume ca marele, adevăratul clasicism francez înrăurește literatura română în epoca prepașoptistă și pașoptistă, adică destul de târziu, când,concomitent, se cristaliza, în ideologia noastră literară, estetica romantică, prin Introducția lui Mihail Kogalniceanu la „Dacia literara”(1840).Observăm că la noi clasicismul și romantismul se întrepătrund traducând în romanește Arta poetică a lui Boileau, Ion Heliade Radulescu va rămâne multă vreme adept al normelor și principilor estetice clasice. In literatura noastră, el va fi primul mare poet romantic,prin poeme ca Anatolida sau prin balade cu sursa folclorica Zburatorul.

Clasicismul românesc se va împlini în Pastelurile lui Alexandrescu, excelente creații atât prin frumusețea limbii literar-artistice, prin cumpănita lor compoziție, precum și prin cenzurarea și stăpânirea stărilor afective în fața naturii. Clasicismul constituia o nevoie a societății, care în secolul XVIII a trecut prin mai multe faze de „deșteptare”. Europenii care au călătorit la Roma și au remarcat vechile structuri antice, măreția și rezistența lor, în comparație cu ceea ce se construia atunci, au tras un semnal de alarmă. Mai mulți artiști au redactat documente în care îndemnau spre evitarea liniilor curbe și sinoase, de esență barocă sau rococo. Un alt punct de pornire a fost mulțimea descoperirilor arheologice, în special a orașelor Herculaneum și Pompei. Către 1750, Antichitatea era subiectul principal de discuție.

În timp urmează criza comentariului, chiar dacă în ziaristică acest fenomen a apărut în domeniul publicisticii literare, a cronicilor de carte și spectacole.Printr-o mișcare complementară, ziaristul devine și critic. Chiar și scriitor.Bineînțeles, a voi să fii scriitor nu este o pretenție cu rang de statut, ci o intenție de a fi.Ce importanță are dacă este mai glorios să fi romancier, poet, eseist, ziarist, în termini generali poate fi numit scriitor, și cronicar? Scriitorul nu poate fi definit în termini care țin de rol sau de valoare, ci numai printr-o anume conștiință a cuvântului. Este scriitor sau ziarist cel pentru care limbajul constituie o problemă, cel care îi simte profunzimea, și nu instrumentalitatea sau frumusețea. Au apărut cărți de critică sau articole de cronici literare în presă acestea  se citesc pe aceleași căi ca și opera propriu-zis literară, cu toate că autorii lor nu sunt prin statut decât critici, și nu scriitori sau jurnaliști.

Despărțiți altădată de mitul uzat al superbului creator și umilului servitor, amândoi necesari, fiecare la locul său, cum spunea Roland Barthes, scriitorul și criticul jurnalist se întâlnesc acum în fața limbajului. Această ultimă transgresiune, s-a văzut, este greu tolerate.Această străbatere a scriiturii, cum sublinia Philippe Soliers în”Dante et la treversee de l`ecriture “, ne va marca mai tot timpul, discursul intelectual. Limbajul înseamnă atât formă cât și conținut și asta, cu atât mai mult, în jurnalistică în beletristică.Îmbinarea dintre formă și conținut este adesea  curioasă și de multe ori ne scapă.Conținutul și forma nu există în mod distinct, cea dintâi reprezentând miezul lucrurilor și cea de a doua haina lor exterioară, ci ele se întrepătrund. Ion Pascadi, în Estetica între știință și artă, apărută la Editura Albatros, scria că discrepanțele dintre cei doi termini ai acestui cuplu nu-i distrug existența, unitatea lor dar le pot duce în timp la răsturnarea sau desfințarea lor.În perioada contemporană se poate afirma că forma se autodistruge evoluând prea repede și încercând astfel să prefigureze un conținut nou. Această schimbare afectează atât beletristica, dar și articolul jurnalistic cu conținut critic despre artă, Arta și articolul jurnalistic au un singur conținut, “căci nu există alt conținut în afara realității”, scria Benedetto Croce în “Breviar de estetică și artă,” apărută la Editura Albatros, București, 1971, pag.49.Arta de a te exprima prin scris este o adevărată sinteză estetică a priori a sentimentului și imaginii în intuiție, de unde se poate spune că sentimentul și știința criticii literare expusă în articolul jurnalistic, fără imagine e orb, iar imaginea fără sentiment e goală.

Una din problemele cele mai analizate în estetică este relația dintre materie și formă, adică dintre conținut și formă.Nu trebuie să luăm în seamă faptul că actul estetic numai în conținut, sau numai în formă. adică impresii plus expresii.În actul estetic, activitatea expresivă nu se adaugă faptului impresiilor, ci acestea sunt elaborate și formate de ea. Conținutul este ceea ce se poate transforma în formă, dar până ce nu s-a transformat, el nu are calități determinabile.

Toate considerațiile menționate mai sus sunt argumente, justificate din perspectiva autorului acestei analize, care încearcă să se interpună între artist, jurnalist și cititor, între creator și consumator.

Moartea autorilor, opera de artă și articolele jurnalistice despre artă, face ireală semnătura autorului și transformă opera și articolele despre artă în mit.”Doar moartea face ca judecata posterității asupra autorului să fie mai dreaptă decât cea a contemporanilor.Nu te dezvălui decât după moarte…” scria F.Kafka în Preparatifs de noces a la campagne, carte apărută la Gallimard, 1957, p.366.

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.587 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2019 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5