Primit pentru publicare: 17 dec.2014.
Autor: Ștefan Dumitrescu, membru al Uniunii Scriitorilor.
Publicat: 26 dec.2014

CRONICĂ DE SUFLET LA O CARTE DE POEZIE DE O SINCERITATE CRUDĂ

”CER FĂRĂ SCĂRI” de Ionuț Caragea

Meditez de mulți ani la ceea ce aș numi ”destinul scriitorului român”. (La destinul ”scriitorului român mic”, și la destinul ”scriitorului român mare”, la destinul scriitorului român în general). La cei 64 de ani ai mei, când mai am câțiva ani și voi împlini o jumătate de veac de activitate literară, cunoscând bine lumea literară românească, ”cea de la centru”, dar și cea amărâtă, risipită prin orașele provinciei, cred sincer că  este „o nefericire” să  te naști și să fii scriitor în România. Mihai Eminescu a spus-o (”geniul o nefericire”)  acum aproape un secol și jumătate. Am simțit pe pielea mea, am simțit cu creierul și cu ficații mei acest lucru, și este ceea ce gândesc după atâția ani de creație literară, când mi-au apărut un număr de cărți importante, și când sunt unul dintre puținii membri ai Uniunii Scriitorilor propuşi pentru Premiul Nobel.

Lumea literară românească este un spațiu înghețat, distanțele dintre noi sunt imense, un spațiu al nimănui, în care suntem dureros de singuri, DE SLABI ŞI DE NEPUTINCIOŞI. Un Spațiu al trufiei ”băieților deștepți” și al invidiei, două păcate capitale. Un spațiu al umilinței și al suferinței pentru cei mai mulți…Poți să fii tu Dostoievski și Tolstoi la un loc, poți să fii tu Shakespeare la pătrat, nu se uită nimeni la tine (doar chiorâș), toți se fac că nu te bagă în seamă, fiind pentru ei un nimic.  (Este adevărat că mai există și excepții, ca niște insule de verdeață, binecuvântate de Domnul și ele ne mai salvează cât de cât. Felicitări, Domnul să-i binecuvânteze pe acești oameni minunați!) Poți să fii cât Tolstoi de mare în această țară și în această lume a scriitorilor, vei fi un amărât căruia nu-i întinde nimeni nici o coajă de pâine.

Nu s-a întâmplat așa cu Eminescu…? Toți confrații, contemporanii lui în ale scrisului, în ale culturii știau că nu este nebun, Ioan Slavici, (marele prozator, prieten al lui Eminescu, agent al Serviciului secret  de la Viena, care l-a urmărit tot timpul pe Eminescu, raportând mai sus domnului prof. univ. Titu Maiorescu, și el agent al Serviciilor secrete austro-ungare) mărturisește lucrul acesta foarte limpede. Toți cei din lumea literară a timpului cunoșteau acest adevăr, dar unul n-a  spus ”Domnule Titu Maiorescu, domnule Petre Carp, domnilor liberali, domnule Prim Ministru Ion Brătianu, Măria ta, Carol I, nu puteți să faceți  lucrul acesta, să vă jucați cu viața lui Eminescu şi să-l asasinaţi. Fie-vă milă! Este o crimă istorică ce faceți dumneavoastră, și încă distrugând cea mai mare minte a acestui popor! Exilați-l mai bine undeva la o moșie, unde să-i creați condiții de scris, dar nu-i înscenați mascarada asta cu nebunia şi nu-l asasinaţi”.

Unul n-a zis nimic. Toți au tăcut, în frunte cu colegii lui de la Timpul, Ioan Slavici și I. L. Caragiale. Vai, dar și Vasile Alecsandri și Mihai Kogălniceanu și Negruzzi, și ei scriitori (chiar dacă erau și oameni politici) și mulți alții au tăcut. De ce? Pentru că îi ”deranja” acolo în sufletul lor, în subconștientul lor că Eminescu este mare, că este O MARE VALOARE. O valoare atât de mare încât comparându-se cu el își dădeau seama de micimea lor, și asta îi durea. Îi deranja. Nu puteau suporta  asta.

Cum de s-a putut întâmpla lucrul acesta, o tortură atât de cinică și imensă, un asasinat atât de oribil întins pe şase ani? Ne-au trebuit mulți ani de meditație, de cercetări, de analize ca să  descoperim, vorba lui Eminescu, ADEVĂRUL, pe care el l-a slujit cu toată ființa sa. Și slujind Adevărul, Eminescu și-a slujit neamul, țara, ba mai mult, l-a slujit pe Dumnezeu, pe Christos. Nu ne spune Iisus Christos, ”Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”. Adevărul, Viața, Calea către Christos și Christos sunt tot una, sunt una și aceeași Ființă. Contopindu-se cu adevărul Eminescu s-a contopit cu Christos.

Ați văzut, în timpul vieții, noi, românii, nu ne suportăm valorile și facem tot ce este posibil să le marginalizăm, să le reducem la tăcere. Marile noastre valori care au creat în secolul XX,  Constantin Brâncuși, G. Enescu, (născuți în secolul XIX, dar realizați în secolul XX), Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Emil Palade, H. Coandă și atâția  alții au putut să-și desăvârșească opera fugind în străinătate, și nu în țară.  Fugind!

De ce nu se pot realiza valorile românești în țară, de ce trebuie valorile  româneşti să-şi  ia lumea în cap pentru a se realiza? De ce  îi lăsăm pe medici, pe cercetătorii români pe inteligenţele românești să plece, (de fapt noi i-am gonit)  şi nu ne pasă, deşi avem mare nevoie de medici, de profesori, de cercetători științifici, de Minți mari care să ne ajute să evoluăm!?

Întrebarea aceasta ne-a chinuit și ne obsedează de mulţi ani. Şi am găsit răspunsul, durerosul răspuns la întrebarea aceasta, în cartea noastră „PSIHOLOGIA ŞI PEDAGOGIA POPORULUI ROMÂN”, în care vorbim pe larg, și le descriem, despre patologiile psihologiei poporului român, Egoplasmul (fiecare  se crede mare, este interesat numai de interesul lui, ca politicienii), Axiofagia, de la axios – valoare și fagos – a mânca, (ne mâncăm valorile, nu le putem suporta,  ne fac să suferim), Inteligența negativă (la rău ne merge mintea foarte bine, la bine nu ne merge. De aceea tot ce începem bine compromitem, așa cum ne dezvăluie metafora din legenda Meșterului Manole, cu dărâmarea zidului), Atomita, ne atomizăm, Politicianismul, Demagogia, Individualita, (suntem centrați numai pe noi ca indivizi umani, rupți total de Organismul național din care facem parte și de care nu ne pasă) etc.

La lucrurile acesta ne gândeam lecturând cartea de poezie, ”Cer fără scări”, a d-lui Ionuț Caragea, un poet talentat și un animator cultural, ne spune Ana Blandiana (iar noi avem o prețuire enormă pentru scriitorii care-i ajută pe alți scriitori, pentru generoși, pentru slujitorii adevărați ai culturii, care nu sunt ca cei mai mulți, niște căpușe egoiste!), reîntors în România după ce a trăit mulţi ani în Canada.

Lectura cărţii de poezie – o poezie profundă, sinceră, grea de durere, scrisă apăsat, cu  sufletul  tensionat – a fost foarte dureroasă. Aşa cum va fi de altfel şi această cronică literară.

De la început vom spune că lecturând cartea ne-am regăsit în ea, l-am simțit pe autorul ei ca pe un alter ego al nostru, (cu unele deosebiri), care vine în cultura română după noi, fiind mai tânăr.

Ne-a impresionat de la început sinceritatea d-lui Ionuţ Caragea,  pe care o găsim în toată poezia lui, aceasta fiind o notă fundamentală a eului său poetic… Ne-a emoționat modul omenesc, frust, simplu în care ni s-a adresat:

”Buna ziua domnule Stefan Dumitrescu. Ne cunoaștem doar indirect, suntem amândoi publicați la editura eLiteratura, dumneavoastră aveți unele relații cu doamna Emilia Ţuţuianu care este redactor şef la Melidonium şi membră în Asociația de scriitori fondată de mine. Ați putea să scrieți câteva cuvinte pe marginea cărții mele de poezie apărută în septembrie la eLiteratura? Are o prefața de Ştefan Borbely, un cuvânt de Ana Blandiana și alte cuvinte înainte scrise de alți profesori, dar văd că prea puține persoane au curajul să o citească și sa o promoveze și nu pot să înțeleg de ce. Știu ca sunteți ocupat, dar mă gândesc ca puteți să îi ajutați și pe cei din generațiile care vin. Poezia mea, după cum veți vedea, are un mare impact emoțional și este păcat să nu fie promovata eficient si corect. Vă mulțumesc foarte mult, Ionuț Caragea ”.

După ce va citi rândurile de mai sus, dl. Ionuț Caragea va înțelege de ce ”prea puține persoane au curajul să o citească și să o promoveze și nu pot să înțeleg de ce”.  Din cauza  egoplasmului și a axiofagiei, patologii grave ale psihologiei poporului român, și deci și ale clasei intelectuale și ale lumii literare.

Această ”întâlnire” directă, frontală, deschisă, totală avea pe parcursul lecturii cărții să capete dimensiunile unui ecou care  a reverberat mult timp în noi.

Cum  rostul  nostru pe lume (al ființei umane în general) este acela de a face cât mai mult bine în această existență, și iubirea și slujirea semenilor noștri, bineînțeles că am răspuns cererii de ajutor a autorului. De altfel primim săptămânal câte trei, patru cărți pe care ni le trimit autorii pentru a le recenza. De câte ori facem un bine îi mulțumim Domnului că ne-a dat această posibilitate. Că ne-a scos în cale oameni care aveau nevoie de ajutor, iar noi am putut să-i ajutăm.

Cartea aceasta, care ne-a devenit dragă (sunt poeme pe care le-am citit de cinci, șase ori) este și o întâlnire cu Ana Blandiana, și cu începuturile noastre de scriitor. Ana Blandiana, unul dintre scriitorii minunați din literatura română, a lansat zeci, dacă nu sute de poeți  pe care i-a primit cu căldură, cărora le-a lecturat poemele, despre care a scris frumos, încurajându-i, de multe ori făcând profeții care s-au adeverit, ca în cazul nostru. Iată cât de frumos îl primește Ana Blandiana pe poetul Ionuț Caragea la reîntoarcerea lui în Țară :

”Ionuţ Caragea este autor al câtorva zeci de volume de versuri, aforisme şi proză, membru al nenumărate organizaţii Culturale şi un neobosit animator literar, în spaţiul virtual. În mod evident, cu o asemenea activitate (desfăşurată atât în România, cât şi în Canada, unde a petrecut un număr de ani), nu mai are nevoie de prezentare. Cuvântul meu, deci, nu este unul de întâmpinare a poeziei lui, ci de întâmpinare a autorului ei, la întoarcerea acasă – şi, încă, la Oradea, oraşul nesfârşitelor mele nostalgii! – unde îi doresc să fie fericit, în viaţa pe care o reîncepe şi pe care sunt convinsă că va continua s-o închine scrisului. Ana Blandiana”.

Iată cât de frumos îl primea Ana Blandiana pe tânărul, aproape adolescentul poet Ștefan Dumitrescu în literatura română, și cum îl recomanda ea lumii literare, acum 43 de ani, adică acum aproape o jumătate de veac:

„O  ţară în văile cosmice ale căreia înfloresc păsări, al cărui cer este susţinut de corul fecioarelor, ale cărei steaguri sunt sufletele strămoşilor plecaţi la luptă, o ţară halucinantă, un pământ cântător şi orbit de lumină proslăveşte în versurile sale recente Ştefan Dumitrescu, poet straniu, cu sufletul lansat riscant, punte peste prăpastia lirică, căreia nu i se cunoaşte ţărmul de dincolo. Spun că această lansare este curajoasă şi riscantă pentru că ea se produce în afara drumurilor bătătorite ale poeziei, pentru că Ştefan Dumitrescu nu versifică frumos şi cu talent în cadrele unui lirism ştiut sau bănuit numai, ci îşi creează propriile sale cadre, propriile sale sisteme de referinţă. Fiecare din poeziile sale este o deschidere către o lume creată de el, o lume în care păsările umblă înarmate şi se cântă din ruine ca din fluiere. Talent în afara oricărei îndoieli, spirit neliniştit şi în continuă ardere, autor de eseuri reinterpretând miturile şi de poeme reclădind universul, Ştefan Dumitrescu este un poet mai dur, mai abrupt, mai supus suferinţei şi neliniştii, decât limpedele Dan Verona, dar la fel de cert, la fel de Adevărat” .  Ana Blandiana, Amfiteatrul, nr I2, 1971.

Îi mulțumim Domnului că ne pune în aceeași situație în care a pus-o pe Ana Blandiana (căreia literatura română ar trebui să-i mulțumească enorm pentru poeții pe care i-a ajutat!), aceea de a-i ajuta, așa cum spunea dl. Ionuț Caragea în scrisoarea sa, pe cei din generațiile mai tinere care vin din urmă. (”Știu ca sunteți ocupat, dar mă gândesc că puteți să îi ajutați și pe cei din generațiile care vin.”) Da, o fac, și o voi face tot timpul cu mare dragoste, din toată inima, întinzându-le mâna scriitorilor care au nevoie de ajutor. În bunătatea sa, Domnul ne-a scos în cale oameni minunați, ca Ana Blandiana, ca dl. Vasile Mănuceanu, Președintele Fundației culturale Ajutorul românesc, ca dl. Ion Heleșteanu, Coordonatorul Biroului de Viitorologie de la București, ca dl. Petre Cichirdan… care ne-au ajutat mult! Vai, dar ne-a scos în cale și mulți invidioși, cinici și chiar ticăloși! Nu-i nimic. Înseamnă că Domnul ne-a supus unei încercări, ca să ne întărească.

Am făcut această lungă introducere la volumul de poeme al d-lui Ionuț Curgea, ”Cer fără scări”, apărut cu o grafică  inspirată la Editura eLiteratura, a  minunatului editor care este dl. Vasile Poenaru, nu atât pentru a creiona peisajul literar  românesc în care scrie autorul, o lume literară  rece, ostilă, corozivă, cât ca să punem în evidență  (un fel de comentariu eseistico-metaforic dintre doi surzi) faptul că filonul poeziei lui Ionuț Caragea este dat tocmai de această discrepanță, tensiune,  comunicare hilară, canceroasă, dramatică dintre lumea interioară a poetului și lumea exterioară, lumea culturii românești.

Universul acesta ostil, distructiv, eul poetic îl ucide și îl umple cu poezia, cu această ”materie divină”, invazie a poeticului în lume care țâșnește din interiorul său: (poemul ”Dintr-un singur gând, pag 25)

”este atâta poezie în jurul meu
încât niciodată nu voi avea timp să o scriu
tot ce văd, tot ce ating
sunt cuvinte pline de viaţă
iar foaia de hârtie
este cimitirul alb
în care îmi îngrop deseori
amintirile este atâta poezie în jurul meu
încât pixul se împotriveşte să scrie
trebuie să moară ceva în mine
trebuie să pierd ceva la care
am ţinut foarte mult
voi ucide întreaga lume
dintr-un singur gând
îmi va curge o singură lacrimă
este atâta moarte în jurul meu
şi atât de multă viaţă
în această poezie!”

Această poetizare, umanizare a lumii prin invazia substanței poetice este una dureroasă,  greoaie,  creația ei fiind un sacrificială. Ideea țâșnește din subtextul poesisului și este cât se poate de limpede. (”este atâta poezie în jurul meu  / încât pixul se împotriveşte să scrie / trebuie să moară ceva în mine / trebuie să pierd ceva la care / am ţinut foarte mult / voi ucide întreaga lume / dintr-un singur gând /)

Observația d-lui Ștefan Borbely (care scrie o Prefață  pertinentă, mulată pe denivelările de relief afective și ideatice ale autorului,  reușind să reveleze esențele poeziei d-lui Ionuț Caragea, filoanele ei groase, fundamentale)  este cât se poate de obiectivă: ”Rar se întâmplă să ai parte de un asemenea privilegiu; în general, eul fizic interferează abuziv cu cel poetic, şi nu de puţine ori chiar ajunge să-l ecraneze sau să-l înlocuiască”.

Tensiunea dintre eul poetic și  lumea corozivă, toxică,  bolnavă în care suntem condamnați să trăim atinge un maxim, luând forma țipătului, a implorării dramatice în poemul ”Lăsați-mă să-mi termin poezia ”, pag 27):

”Lăsaţi-mă să-mi termin poezia
sunt convins că pot ajunge dincolo
în lumea aceea pe care o ating doar cu vârful degetelor
şi creionul meu magic
poezie, deschide-te şi lasă-mă să intru
în tărâmul tău de vis
sufletul meu este cheia cuvintelor
suferinţa mea este calea
lăsaţi-mă să-mi termin poezia
să-mi aştern destinul aşa cum doresc
să rămână mărturie
pentru cei care mă citesc
pentru cei care vor să-mi fie prieteni
sau pentru cei care au uitat să iubească
un prilej să mă urască pe veci
lăsaţi-mă să-mi termin poezia
ea este casa în care mă voi odihni
mormântul la care-mi vor plânge copiii
rugăciunea către bunul Dumnezeu
ea îmi este fericirea
şi exilul ”

Umanizarea lumii prin reconstrucția ei de către poezia izvorâtă, exultată din eul poetic, este una tensionată, cum spuneam, dificilă, odată ce poetul oprit de ostilitatea lumii roagă să fie lăsat ”să-mi termin poezia!”.  Motivația demersului său creator este salvarea sa, de altfel credem, că motivul salvării poetului (ființei în sens heideggerian)  este esența și tema fundamentală a  poeziei lui Ionuț Caragea. Visul poetului este să  ”pot ajunge dincolo, în lumea aceea pe care o ating doar cu vârful degetelor ”. Creația izvorăște din suferință, calea poeziei este calea suferinței  (nu acesta a fost și drumul  Lui Christos?) psalmodiată de o jelanie metafizică abia percepută, iar această cale a suferinței, târâșul arghezian prin gropi și râpi adânci,  (”suferinţa mea este calea / lăsaţi-mă să-mi termin poezia”) este singura care duce la izbăvirea poetului, la salvarea lui. Este finalul excursului, al demersului poetic dureros, dramatic, când poetul va ajunge ”în poezia” (în acasul său, cum ar zice Heidegger) creată de el, care este casa sa eternă, mormântul său de veci. Versurile sunt impresionante, ideea este îngroșată de  emoția estetică:  ”lăsaţi-mă să-mi termin poezia / ea este casa în care mă voi odihni / mormântul la care-mi vor plânge copiii / rugăciunea către bunul Dumnezeu / ea îmi este fericirea / şi exilul ”. Este impresionantă ideea salvării ființei prin recreația lumii, recreație care îl duce pe poet ”acasă” (acasă, concept ontologic, istoric, psihologic),  casa sa, adică spațiul în care se salvează, în care își găsește  liniștea, ”mântuirea”, mântuirea sa fiind exilul său”.

Versurile acestea  sunt reflexia  profunzimii ființei sale, vin din subconștientul său, căci poetul chiar și-a căutat casa, adică acel spațiu al salvării, al liniștii, din care nu mai plecăm, în Canada. Spațiu care s-a dovedit a fi țara exilului… Și de aici continuarea căutării, care se dovedește a fi o întoarcere ulisiacă…. Vai, în locul  acasului  a găsit tot exilul. Sau mai  profund spus, acasul este tot un exil permanent.

În profunzimile sale, poezia lui Ionuț Caragea este una tragică, disperată, metaforică și metafizică totodată, ea este  strigătul dramatic al ființei care încearcă să se salveze, prin umanizarea și poetizarea lumii, dar care nu se va salva niciodată, pentru că ”acasul” demult a devenit exil, anulându-se.

Are dreptate dl. Ștefan Borbely când constată că în cazul lui Ionuț Caragea: ”Voinţa de a fi poet şi de a scrie poezie dobândeşte, astfel, la Ionuţ Caragea, un înţeles soteriologic. Nu unul stereotipizat, însă, de cucernicie creştină, ci unul ghidat de orgoliu: doar cel capabil să se înalţe peste sine şi peste oameni va fi cu adevărat liber şi va înţelege Sensul. ” Credem însă cu nu-l înțelege pe poet atunci când vede demersul său poetic ca ”ghidat de orgoliu”, ca tendință nietzscheniană. Am recitit volumul de câteva ori și n-am avut nicăieri percepția faptului că în cazul d-lui Caragea este vorba despre orgoliu, despre acea patologie pe care noi am denumit-o egoplasmul (mărirea exacerbată a egoului, cancerul egoului, patologie pe care o vedem la politicienii noștri, și la mulți scriitori, patologie gravă a psihologiei poporului român, alături de Axiofagie), ci mai degrabă de o încercare dramatică, instinctivă de a se detașa de micimea, de efemeritatea, de mediocritatea lumii în care trăiește. De dorința disperată de a ajunge în poezia care este casa și mormântul lui. Că percepția și interpretarea noastră sunt obiective ne-o spune poezia ”Deconectarea”, pag. 31, în care ne este redată și mai plastic imaginea vieții și a lumii îngrozitoare în care trăim:

”chiar dacă viaţa înseamnă un spital
în care oamenii te tratează
cu pastile de sictir
în timp ce moartea inventariază
suflete”

Ei bine, în această lume dureroasă, periculoasă, s-a petrecut o mutație uluitoare și îngrozitoare în același timp. În această lume noi trăim pe google, simțim, gândim în limbajul google, suntem victimele, sclavii lumii google, suntem cu totul altceva decât au fost părinții și strămoșii noștri. Lumea aceasta pe cât de sofisticată, de artificială și de periculoasă, este foarte friabilă, atârnă de un fir de păr, de o întâmplare, căci internetul ar putea să cadă când nu te aștepți. Și dacă s-ar întâmpla lucrul acesta ce ar fi ? Ființa umană ar recădea cu picioarele pe pământ, am simți cu talpa picioarelor fiorul ierbii, al firelor de praf, gâdilatul sau mângâierea materiei:

”dacă ar pica internetul
aş merge cu picioarele goale prin ţărână
să simt trupul rece al înaintaşilor mei
sau m-aş tunde zero
să nu-şi dea nimeni seama
cât de frumos ninge
aş renunţa la această vorbărie
şi ţi-aş trage un şut acolo
unde te doare cel mai tare
să-ţi arăt
cât de mult te iubesc
m-am născut pe Google
toată lumea ştie
şi tot caut, tot caut locul
în care
să mă spovedesc”

Locul în care să se spovedească este cerul, acel spațiu divin la care nu putem ajunge  decât cu spiritul, când va veni momentul, pentru că cerul nu are scări. (Metafora cerului fără scări)
Încolo  suntem condamnați să ne ducem această viață ternă, cenușie, prin  labirintul  care nu se mai termină și care este lumea din care nu putem evada:

”la intrare
mergi de-a buşilea
curând viaţa va pune biciul pe tine
şi o vei lua la fugă
în acest labirint
cu o singură
ieşire
eşti obosit
probabil te-ai născut aşa
destinul te urmăreşte
bătăile inimii te dau de gol
iar respiraţiile
sunt repetiţii pentru ultima scenă
în care-ţi vei da sufletul”

Și la final vine scena în care ne vom da sufletul, după ce  am făcut în viață atâtea repetiții.
Las cu o imensă greutate sufletească din mână cartea pentru a scrie cronica.  Această cronică înseamnă și despărțirea de poezia obiectuală, substanțială, de o sinceritate nudă, materială pe cât este de metafizică, a d-lui Ionuț Caragea. Este vorba în cartea aceasta, dragă cititorule, despre condiția dureroasă, sisifică a Omului, despre setea de salvare din subconștientul lui, și despre încercarea dramatică și prometeică de a ne salva, fără să știm că vom trăi această mântuire, odată ce până și casa noastră a devenit exilul nostru etern.

În această carte este vorba despre mine și despre dumneata, despre poporul român și despre prezentul și viitorul nostru, al Omului, al Omenirii.

Ionuţ Caragea este un  poet talentat și important în concertul literaturii de azi, care trebuie citit cu atenție, căci în cărțile  lui este vorba despre alterarea esenței ființei noastre, despre  necesitatea salvării, despre poezia care ne poate mântui. De ceea noi recomandăm această carte cu căldură.

Mărturisim în același timp că ne îngrijorează starea de marginalizare, de sărăcie, de umilință a scriitorilor români, (și ce este mai grav că scriitorii înșiși sunt cei care își fac singuri rău, cei care se marginalizează și se victimizează) de aceea tragem un semnal dramatic și dureros de alarmă, pentru că această dramă a scriitorului român pune în pericol însăși cultura română!

În cartea sa și în ajutorul pe care ni l-a cerut domnul Ionuț Caragea, se vorbește tocmai despre această dramă a scriitorului român, a ființei umane în general, iar cartea sa este și ea un dureros și lucid semnal de alarmă.