Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 11 → 2019
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Cu Vieţi scandaloase… rămânem în lumea bună, în America, japonia, China, poate la Vatican, că şi acolo sunt  oameni…

Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 4 (124), Aprilie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Cu Vieţi scandaloase… rămânem în lumea bună, în America, japonia, China, poate la Vatican, că şi acolo sunt  oameni…

Primit pentru publicare: 19 Apr. 2019
Autor: Ion N. OPREA, Membru Fondator de Onoare al Rev. Luceafărul
Publicat: 22 Apr. 2019
© Ion N. Oprea, © Revista Luceafărul

Editor: Ion ISTRATE
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.ro


V

Bine documentaţi, cu o bibliografie aleasă, un glosar şi anexe care probează lectura autor-traducător, volumul Vieţi scandaloase, 311 pagini,  9 capitole, devine filă de filă tot mai captivante, mai ales că geografic merge de la o ţară la alta…

       Din cele două Americi avem episoade interesante despre nume precum Clara  Ward, Klondike Kate, Fanny Wihte, Eliza Lynch, fiecare cu viaţa ei, „vieţi de excepţie, din care nu au lipsit căsătoriile nereuşite, călătoriile, dorinţa de îmbogăţire sau  moartea timpurie”, cum am citit într-o recentă cronică literară despre … cartea străină, dar cu referiri şi la unele personaje autohtone.

În India, expunere liberă…

Renumite pentru originalitatea plăcerilor oferite căutătorilor sunt amintite  curtezanele din India, Japonia şi China, să ne amintim şi ce scria Mircea Eliade despre indiene, James Clavell în Şogunul, cel mai renumit roman al său, publicat în 1975, un bestseller, tradus în numeroase limbi, ecranizat în 1980, cu acţiune  în Japonia anului 1600…

În legătură cu relaţiile America-Japonia, se reaminteşe cititorului, dacă Japonia cu gheişele ei, fiinţe cultivate, informate asupra politicii, ştiutoare de limbi străine, jucătoare în doi ori cu mai mulţi, curtezane şi amante foarte căutate erau şi făceau parte din cercul intim propriului lor suveran, deci inaccesibile  străinilor, în 1853 patru nave ale marinei militare americane au forţat Japonia să facă comerţ cu SUA, moment când, în fapt, „începe procesul decăderii cartierelor plăcerii deservite de curtezanele japoneze”. Nu cu rezultatele la care se aşteptau cei din lumea liberă, americanii, pentru care, în fond, totuşi, gheişele erau fete subţiri şi subtile,  un fel de animatoare doar, care serveau vieţii artistice mai mult, crescute şi educate nu ca să stea cu picioarele atârnate la ferestrele unde profesau, ci manifestându-se în muzică, poezie, haki-urile, jocurile, cu ceremonii la servirea ceaiului şi la contemplat florile de cireş.

Universul gheişelor…

Despre acest fenomen wichipedia notează: „—Gheișele au apărut în istorie ca artiști de profesie; la început mulți din acești artiști nu erau femei, ci bărbați. În timp ce diferite tipuri de curtezani puneau accent pe plăcerile sexuale, gheișele se specializau pe artele tradiționale japoneze, muzică, dans, ceremonia ceaiului, conversații cu bărbații pe care îi întrețineau. Pe măsură ce îndemânarea artistică a curtezanilor de rang înalt era în declin, cererea de artiști-gheișă (bărbați sau femei) era în creștere. Gheișele-bărbați, cunoscuți uneori sub numele „hōkan”, au început să decadă la rândul lor la sfârșitul secolului al XVIII-lea. În anul 1800 gheișele-femei (numite atunci „onna geisha”, adică „femeie gheișă”) i-au depășit ca număr pe gheișele-bărbați, raportul fiind de trei la unu. Termenul „gheișă” a ajuns treptat să însemne doar femeie artistă, așa cum înseamnă și astăzi”.

China are şi ea povestea sa.”China imperială, se află din carte, cunoaşte ,  începând cu secolul al XV-lea viaţa „Oraşului interzis”, care însemna locul unde se găseau instalate,în activitate sau aşteptare, concubinele împăratului, printre acestea, poate dintre ultimele, era şi  Coxi, Bună şi Voioasă, cum scrie Ian, „care povesteşte cum s-a determinat dschiderea Chinei spre lume”.

Coxi

Împărăteasa  văduvă Cix, 1835-1908, una dintre concubinele împăratului Xianfang, dinastia  Qing,, cea mai influientă personalitate de la sfârşitul Chinei imperiale, şi-a câştigat postul prin concurs, -abilităţi: originea, frumuseţea  educaţia, sănătatea, experienţa manifestă,- din 60, rămase în întrecere, ea a fost declarată reuşită, drept concubină de gradul 4, care „a determinat  deschiderea Chinei spre lume”. În anii lui Mao datorită revoluţiilor sale, mai ales celei Culturale, care a însemnat morţi de oameni, milioane, concubinajul a fost interzis, legal, ca şi în Republica Socialistă România. A revenit în China după 1990, acum, în funcţie de puterea  şi averea individului, a bărbatului, este fixat legal şi numărul de amante, p. 239 din „Vieţi scandaloase.Curtezane, concubine şi amante celebre”, autor Ian Graham.

Luat din carte, „Ni hao, China!” , Bună ziua, China, care are subtitlul De la proverbe şi cugetări, la…fapte de viaţă, autor Traian Brătianu, editura Fundaţiei „Andrei Şaguna”, Constanţa, 2018, aflăm cum le este comportamentul chinezilor în viaţă: sunt cumpătaţi, pragmatici, oameni care pun mare preţ pe moralitate, sunt foarte ospitalieri, punctuali, deosebiţi de harnici. Ni se documentează cum, doar în douăzeci de ani, un târg  ca Shenzhen, de nici 30.000 de locuitori, a ajuns o metropolă care numără astăzi peste patru milioane de locuitori, care are zgârâie-nori, două universităţi de stat, muzee, locuri de agrement, ajungând cel de-al patrulea port important al Chinei.

Despre viaţa lor de familie, ni se spune că aceasta este statornică, sunt mulţi octogenari care trăiesc împreună de 50-60 de ani şi declară că au rămas tot atât de îndrăgostiţi ca la început, adevăr probat, din cum  se ţin de mână când merg în public, cum se privesc în ochi, cum schimbă cuvinte între ei, înduioşătoare.

Plecând de la ceea ce spunea Confucius despre relaţiile dintre chinezi, cartea are un reportaj despre un incident rutier din care noi românii am avea mult de învăţat dacă am citi-o: cei doi şoferi, părţi în întâmplare, au coborît din maşini, s-au salutat, au constatat starea bolizilor, au purtat o discuţie în termeni civilizaţi, au făcut schimb a câte o carte de vizită, şi-au dat mâna şi au plecat fiecare la treburile lor, fără ţipete, înjurături, îmbrânceli, cum s-ar fi petrecut la noi, la români de exemplu, cum explică autorul cărţii.   

Există în carte şi un loc unde se vorbeşte despre  amantele papale, sunt şi ei oameni, descriere care duce  la Papa Sergius al III-lea care a avut ca amantă pe curtezana Marozia, întâmplare tratată cam cum se întâmplă în zilele noastre despre pedofilie, homosexualitate şi alte păcate omeneşti, proprii şi sutanelor cu bentiţă albă la guler, slujitori formali al Maicii Domnului.

Papa Sergiu al III-lea, se precizează în ceea ce este istorie la Vatican, „a fost Papă al Romei în perioada 29 ianuarie 904–14 aprilie 911… pontificat care  este marcat de puternica influență exercitată de familia conților de Tusculum, în special Theophilact (?–927) și soția sa, Theodora.  Există opinii docte contradictorii despre relațiile dintre Papa Sergiu al III-lea și Marozia, fiica lui Theophilact și Theodora, mai ales în legătură cu paternitatea fiului acesteia, viitorul Papa Ioan al XI-lea (931–935). Marozia l-a născut pe viitorul Papa Ioan al XI-lea în adolescență, când avea circa 15 ani”.Se scrie, „prin Papa Sergiu al III-lea, numit și „sclavul tuturor viciilor”, a început o perioadă de gravă corupție și imoralitate a Papalității, ulterior denumită de istorici „pornocrație” (904–963)”.

Marozia

         La Vatican n-a domnit mereu o atmosferă de smerenie şi înălţare spirituală, ci au fost şi crime, incesturi, intrigi, înşelătorii, sunt doar câteva din petele bine ascunse din istoria papalităţii, revista “Spiegel” a făcut o incursiune printre evenimentele scandaloase din trecutul îndepărtat al cetăţii sfinte, dintre care desprindem câteva.

Ioan al VIII-lea (872- 882) a fost întâiul papă ucis în “exerciţiul funcţiunii”, debutul unei serii de alte opt asemenea crime, printre care şi  papa Ioan al XII-lea (955-964), rămas în memoria publică pentru spargere de familii, incest, pasiunea pentru jocuri, blasfemie şi crimă, papa Leon al III-lea (795-816),tot cu astfel de “slăbiciuni” ca şi predecesorul său, Adrian I,  trântit de pe cal, în timpul unei procesiuni din 799, când inamicii lui au încercat să-i taie limba şi să-i scoată ochii, dar victima a reuşit să se adăpostească la regele franc Carol cel Mare, pe care papa avea să-l şi încoroneze împărat roman, de Crăciunul anului 800.

         Nu-s singurele cazuri, Rodrigo de Borja (sau Borgia, în italiană), viitorul papă Alexandru al VI-lea,  a avut 9 copii rezultaţi din diverse legături amoroase. Însăşi Marozia, de care ne-am ocupat, a devenit amanta papei Sergiu al III-lea la doar 15 ani, măritându-se apoi de trei ori, pentru a-şi consolida influenţa. Culmea e că în fruntea Bisericii aveau să ajungă ulterior şi fiul Maroziei, Ioan al XI-lea, şi nepotul ei, Ioan al XII-lea. De asemenea, papii Benedict al VIII-lea, Ioan al XIX-lea şi Benedict al IX-lea au fost, la rându-le, descendenţii Maroziei.

           Ne oprim aici, istoria papalităţii este încărcată de crime şi condamnări, destituiri pentru fapte de care ni-i şi ruşine, răpiţi, exilaţi, trimişi la muncă silnică, pentru alte ciudăţenii din istoria papalităţii, sursa: http://www.independent.

Ultimul capitol al cărţii se referă la alte curtezane, Lola Montez. Mata Hari şi Janne Digby, tustrele cu o viaţă extravagantă.

      Lola Montez,”capricioasa amantă a regelui Bavariei”, „femeia de rând care a furat inima unui rege”,  îşi dorea faimă, avere şi adoraţia bărbaţilor bogaţi şi puternici. Cel mai bogat şi mai puternic dintre aceşti bărbaţi a fost chiar regele Bavariei, Ludwig I, pe care ea l-a cunoscut în 1846. Numele ei  real era Eliza Gilbert, se născuse în India, în 1820, ca fiică a unui soldat englez, el însuşi căsătorit în grabă cu o fată de paisprezece ani. La vârsta de şaptesprezece ani, ea a fugit în lume cu Thomas James, un locotenent cu treisprezece ani mai în vârstă decât ea, pe care l-a părăsit în scurt timp. După divorţ, Eliza a fugit în Spania, unde a studiat dansul. S-a întors în Anglia sub numele de Maria Dolores de Porris.

          Lola era o brunetă cu ochi albaştri care, aşa cum afirma unul dintre biografii săi,  „scăpărau scântei… cu un nas desenat…. şi sprâncene frumos arcuite.” „Frumuseţea ei era lipsită de cusur. Dansul ei reprezenta o invitaţie fizică…După experienéle artistice pe diferite scene se dedică  scrisului, „Memoriile lui Casanova cu propriul său corp”, remarca un critic în presă.

          Frumuseţea nu constituia singurul atu al Lolei. Era inteligentă şi aventurieră, o femeie complexă şi imprevizibilă, o mincinoasă patologică, deşi uneori dădea dovadă de elanuri nobile. Cheltuia banii unui bărbat, apoi trecea la altul, la fel de înstărit. În călătoriile sale frenetice prin Europa, a devenit o apropiată a lui Franz Liszt, a fiului unui oficial britanic, Robert Peel, şi a unei suite de alţi admiratori, printre care şi vreo câţiva jurnalişti, dar cea mai mare lovitură a Lolei a reprezentat-o cucerirea regelui Ludwig al Bavariei.
În realitate, Lola era impulsivă şi răsfăţată, nu mergea nicăieri fără căţelul ei de companie.
Sursă: Elizabeth Abbott,  O istorie a amantelor, Ed. Lider, Bucureşti, 2005

         Mata Hari a fost numele de scenă a Margarethei Geertruida Zelle (n. 7 august 1876 în Leeuwarden – d. 15 octombrie 1917). Căsătorită la vârsta de 18 ani cu Campbell MacLeord, un ofițer olandez de origine engleză, după divorțul celor doi s-a făcut cunoscută în Europa, în timpul Primului Război Mondial, ca dansatoare, curtezană și spioană în serviciul Germaniei și apoi al Franței. Acuzată de spionaj a fost judecată de un tribunal militar francez, condamnată la moarte și executată de către un pluton de execuție francez, în 15 octombrie 1917.

         Mata Hari și-a dat jos haina de piele în fața plutonului înainte să fie executată

Jane Digby, pictură de Joseph Karl Stieler, 1831

Jane Elizabeth Digby, Lady Ellenborough (3 aprilie 180711 august 1881) a fost o aristocrată engleză care a trăit o viață scandaloasă, plină de aventuri romantice. A avut patru soți și mulți iubiți, inclusiv regele Ludwig I al Bavariei, fiul său, regele Otto al Greciei, omul de stat Felix Schwarzenberg și un general albanez. După asemenea  mariaje, toate nereuşite, în cele din urmă devine, cum spune şi cartea, soţia unui  şeic beduin, A murit deci departe de Anglia, la Damasc, Siria, în 1881, ca soție a arabului Sheikh Medjuel el Mezrab, care era cu 20 de ani mai tânăr decât ea.

                                                       Ion N. Oprea, 19 aprilie 2019

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.580 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2019 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5