Cumințenia satului… de Maria ADĂSCĂLIȚEI

Și jalnic sună-un clopot…

Of, satul meu cuminte, hai, pune-te pe plâns
Nici vara asta-n brațe copiii nu ți-ai strâns,
O parte vin și pleacă, o parte te-au uitat
În tine numai vântul mai trece pe-nserat.

Așa prăpăd, bătrâne, războiul n-a făcut
Să –ngroape viața-n lacrimi și casele în lut,
Îți vând în taină țarini, bătrâne, și tu taci
Dar  vor păstra străinii cărările cu maci?

Izvoarele și crângul unde se-ntorc cocori…
În cimitir morminte?…și luncile cu flori?
Unde-odihneau străbunii și unde pășteau miei
Unde  jucau mijoarca copiii mititei…

O, satul meu cu datini, cu urători la geam,
Dacă te pierd pe tine, pe lume ce mai am?
Mi-e plin de jale glasul și sufletul mi-i gol
Străinii te vor șterge, te-or strămuta la Moll.

Pe stamba luncii tale, când înfloresc mălinii
Cine-ți va-ntinde hora, dând mâna cu străinii
Sau doinele pe dealuri din fluier în amurg
Le-or mai cânta, bătrâne?… Tu taci doar lacrimi curg.

Mai cheamă-mă, bătrâne, la nuntă și la hram
Și iarna, cu Lumină, să te colind la geam
Mai cheamă-mă când ploaia te-mbracă-n curcubeu
Și când privighetoarea te scaldă-n cântul său.

Te-au cumpărat străinii, cu țarini și cu grâne
Pe-ascuns, în miez de noapte, degeaba plângi bătrâne,
Ți-au îngropat trecutul și numele în humă
Ca pe-un lepros te ceartă, ca pe-un bolnav de ciumă…

Încet își duc la capăt, mârșavul plan bolnav
Să-nstrăineze neamul plecat prin lume, sclav
Să nu se mai vorbească de vatra ta în veci…
Tu taci, te-neci în lacrimi, genunchii tăi îi pleci.

Mai cheamă-mă când poama e de cules prin vii
Și de prin lume cheamă-ți , bătrâne, ai tăi fii
În brațe toți cu milă, cu dragoste te-om strânge
Iar tu să râzi , hai râde, ai plâns destul, ajunge…

Ți-e plin, bătrâne, chipul de lacrimi și mânie
Și jalnic sună-un clopot, sărmană Românie…