Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 9 (129), Septembrie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Cuvinte care mor sub ochii noştri: Geam, Fereastră

Primit pentru publicare: 10 Sept. 2019
Autor: Prof. Vasile GĂUREAN, Bistrița
Publicat: 11 Sept. 2019
© Vasile Găurean, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.

   Probabil ştii -iubite cititorule/cititoare- că şi cuvintele  mor. Pier ca florile spre toamnă, ca şi vietăţile pădurii, ca şi noi, oamenii..Acestea toate se întâmplă fiindcă trăim în Universul Timpului, unde nimic nu stă pe loc  şi se află într-o perpetuă evoluţie: se nasc, cresc, strălucesc şi apoi, stelar, nu mai sunt. Până şi în lumea subatomică, mişcarea nu încetează niciodată: nuclee, electroni…Evoluţia este însuşi Timpul: Când nu va mai fi mişcare, evoluţie, procesualitate, nici Timp nu va mai fi, aşa cum se profetizează uimitor (în Apocalipsa) că va face Dumnezeu la sfârşitul istoriei   În fine…    

     Fiindcă vorbim despre geamuri, cu sinonimul ferestre (sinonimie totuşi imperfectă), trebuie să spunem că în vremea veche era greu să te dotezi cu geamuri. Sticla -genială invenţie a fenicienilor- era extrem de rară şi din ea se confecţionau podoabe, din pricina transparenţei. Navigatori fără pereche, fenicienii au ajuns până pe coastele italice şi în nordul Africii. Oricum, ei au adus sticla în Europa, dar nu pentru geamuri, cât pentru pahare şi cupe splendide.

    Geamurile locuinţelor erau nişte spaţii goale în ziduri, adică pline cu nimic, clima italică şi orientală  permiţând aceasta. Mai spre nord, până în vremea lui Ionică Creangă şi început de secol XX, se folosea cu relativ succes băşica (vezica) porcilor. 

    Dintre celebrii sticlari ar fi păcat să nu menţionăm pe cei din insula Murano. Privind  castelele Evului Mediu, cele de pe Valea Loarei, de pe Rin sau cele britanice, suntem şocaţi mereu de geamurile foarte mici, după care  -credem noi inexact- ar fi trăit nişte oameni fericiţi. Motivul geamurilor mici era în primul rând cel securitar, căci după un geam mic te puteai ascunde şi trăgeai săgeţi în cei aflaţi în câmp deschis. În Franţa se dăduse o lege foarte veche, după care impozitele datorate regelui erau stabilite după mărimea şi numărul geamurilor. Spre secolul al XX-lea, civilizator, aproape toată lumea are geamuri, fiindcă ele înseamnă lumina Sfântului Soare, sănătate, confort.  Cuvintele prind a avea diminutive, într-atât ne erau de dragi: geamlâc, gemuleţ, ferestruică. 

 Cu dor sfâşietor, îndrăgostiţii suspină sub obloanele iubitei:

     ,,Deschide, deschide, fereastra,/ Numai o vorbă să-ţi spun !”

    Eminescu însuşi, îndrăgostit, dă târcoale  pe sub geamurile iubitei sau în alte locuri. ;;Stau în cerdacul tău, noaptea-i senină,/ Deasupră-mi crengi de arbori se întind, / Iar prin fereastra ta, eu stau privind/ Cum tu te uiţi cu ochii în lumină.”

    Cum toate se schimbă, după zicerea latinului Manilius (,,Finis in incipens est”) , iată că asistăm frenetic la amurgul astor vorbe. Te duci la container şi vezi cum  lumea îşi scoate de zor geamurile şi pune termopane: Mai puternice, mai eficiente energetic, imputrescibile, cu sticlă Pinkleton (sau variante), Salamander, Rehau etc., Termopanul se încoronează peste tot ca rege. Până şi porcii de la ferma de la Şieu-Măgheruş au  termopane. Schimbările din lume se produc şi în lumea corespondentă a cuvintelor., fiindcă avem o lume reală şi o lume de cuvinnte.

    Desigur,  vocabula ,,termopan” nu este atât de poetică, fiindcă e un neologism relativ nou.

   Parcă mereu ne-am reîntoarce şi ne vine mai lesne a spune: Deschide geamul, bre (nu termopanul)! Vorba ,,termopan” a cam ucis şi cuvântul ,,sertenadă”., fiindcă e cam nonsens a da o serenadă sub nişte termopane (nu se aude ca prin geamurile de odinioară). Poţi tu zice: Deschide, iubito, termopanul?

  Să ştim însă că, la fel cu noi oamenii, nu mor cu totul nici cuvintele, ci primesc un nou statut. Precum ziceau poeţii latini: ,,Non omnis moriar”., vocabulele devenite desuete trec într-un fel de ,,magazie” a Limbii. Nu pier. Devin pe încetul ceea ce numim Arhaisme (cuvinte vechi). Unde sunt ,,opincile”,  ,,coleaşa”, ,,voievozii”, ,,pârcălabii”, ,,,haiducii”?Se apelează la ele doar când creionăm o anumită epocă şi folosim coloristic vocabule ale acelor vremi. Nu multe, fiindcă lumea nu stă cu dicţionarul   în mână. Vremea s-a scurtat pentru omul modern.

   O cunoştinţă îmi povestea că-n Arcalia (într-un sat), un ţigan, deranjat de zbieretele micii lui odrasle, a deschis fereastra şi l-a aruncat în zăpadă, cum ai face cu un cocean de măr. Cu totul alt înţeles şi mai fără haz ar fi dacă am spune că fratele nostru brunet a deschis termopanul şi a aruncat afară în zăpadă pe deranjantul lui fiu.