D.M. GAFTONEANU

Departe, departe…

,,Moartea este cuibul păsării Phoenix.” (William Shakespeare)

Departe, departe,
spre soare-apunele roșu,
pierdută în ochiul albastru de cer
din nori-orizonturi-năluci nesfârșite
ce poartă în spate furtunile-gânduri
spre crestele albe de munți,
în zboru-i în cercuri
mai largi, tot mai largi,
cu țipătul straniu prelung ce-nfioară,
priviri fulgerând de mânie,
cu ghiare de fier nemiloase și aripi prelungi,
cu ciocul imens ascuțit,
armură-oglindă din penele-zale
în care se vede lucind
amurgul ce pleacă pe veci în abis,
vicleană, așteaptă o fiară feroce, un vultur gigant-meteor
ce ziua renaște ca pasăre liră,
prieteni, priviți către punctul cel negru
ce pare că stă nemișcat,
vă spun, e acolo,
i-aud sacadat fâlfâitul de aripi
ce duce poeții spre lumile altfel, perfecte,
Edenuri-Arcadii total neștiute de ceilalți ca noi,
și-așteaptă doar ceasul cel magic în care,
la semn nevăzut,
se trage perdeaua tăcută ce stinge lumina de far
și-apar rând pe rând în șiraguri tenebre
din zorii de noapte –
pierdută în ochiul albastru,
vicleană, așteaptă o fiară feroce, un vultur gigant-meteor…
Și eu îl aștept. Nu mă tem. Va veni. Îl aștept.