Daniela Bejinariu – Colecţie de premii literare la 13 ani

Autor, Carmen Moraru

Prima creaţie importantă
a fost dedicată memoriei bunicului său

Daniela Bejinariu este elevă în clasa a VII-a A a Şcolii Nr. 5 „Spiru Haret” din Dorohoi, oraş în care s-a şi născut. Primul premiu pentru creaţie literară şi l-a adjudecat în 2006, la Concursul „O poveste de copil” organizat de Asociaţia culturală Clubart, atunci fiind vorba de un premiu II. „Compun încă din clasele primare, însă prima lucrare importantă am conceput-o când eram în clasa a VI-a. Se numea «Casa cu şindrilă încărunţită» şi era o compoziţie dedicată memoriei bunicului meu, Hără, care mi-a frânt inima atunci când a plecat de lângă noi”, povesteşte adolescenta.
Încurajată de faptul că a luat premiul I la ediţia din 2008 a Concursului judeţean „Sadoveniana”, eleva îndrumată de profesorul Carmen Conţevici a început să compună proză şi să… colecţioneze premii. La ediţia din 2009 a Concursului „Eminescu, Beethowen al graiului românesc” secţiunea proză – premiul I; Concursul de proiecte „Participă!” al fundaţiei „Special Olympics”, locul I, pentru eseul „Ascultă!”; Concursul „Gardianul Mediului” a însemnat un nou premiu I, pentru eseul „Într-o lume în care totul e gri”. Alte două premii I i-au recompensat talentul la ediţia din 2009 a Concursului „Sadoveniana“ şi la concursul de creaţie literară (ediţia a II-a aniversară – 2009), desfăşurat la Şcoala nr. 8 „Mihail Kogălniceanu” Dorohoi. Anul trecut a adus cu el şi debutul Danielei în poezie, dublat de o menţiune la concursul „plus, minus poezie” şi un premiu III la cea de-a II-a ediţie a Concursului judeţean de poezie „Saşa Pană”, desfăşurat cu prilejul marcării a 602 ani de atestare documentară a municipiului Dorohoi.
,,Un important premiu câştigat: lacrimile din ochii mamei atunci când a citit: «Mulțumesc, Moşule!» – scrisoare cu care am câştigat premiul I la concursul «Scrisoare pentru Moş Crăciun» ediţia 2009”, dezvăluie Daniela. Ultimele premii din deja bogatul său palmares au fost la concursul ,,Poveşti de iarnă”, secţiunea poezie, ediţia 2009 şi la concursul naţional ,,Ion Creangă”, ediţia a V-a, secţiunea proză, unde a obţinut premiul al II-lea pentru compoziţia ,,Tablouri pe pereţii lumii mele”.
,,Nu sunt un talent, sunt doar eu!”, e convinsă tânăra creatoare, care spune mult mai mult decât atât pe propriul blog: danisiatat.blogspot.com

Tablouri
pe pereţii lumii mele… de Daniela Bejinariu

Sunt un copac… trăiesc într-un loc binecuvântat, la o margine de lume, trăiesc pe dealurile ce leagă acest locaş de vechea Cetate a Sucevei. Îmi plac împrejurimile. Casele de gospodari, curate şi cu miros de pâine coaptă, mă fascinează, dealurile acestea ondulate ca nişte dune ale deşertului, doar că mult mai roditoare şi mai primitoare, pădurea de pini pare a fi un efect special dintr-un film şi cimitirul … brrr! Când mă uit încolo, simt că văd chiar bariera dintre aceste două lumi: viaţa şi moartea.
Dealurile-mi sunt viaţa, infinitul. În ele-mi sunt înfipte rădăcinile, inima, sufletul şi mintea mea… voi fi mereu aici, pe aceste dealuri dătătoare de viaţă.
Îmi amintesc de copila aceea cu bicicleta „de băieţi”… avea ochi mari, gata să cuprindă tot Universul, verzi ca sufletul ei crud şi gingaş, înzestraţi cu o naivitate pură, de copil. Avea o îndârjire, pot spune, fantastică. Mereu urca spre culmile dealului pe bicicletă. Niciodată nu-şi abandona lupta. Uneori, când i se sfârşeau puterile, mergea pe lângă bicicletă, dar era gata în orice clipă să cucerească noi teritorii.
Îmi amintesc de ea… venea des pe la mine. Eu, copac solitar pe-un deal… mi-era cam greu, dar ea venea. Îmi amintesc la fel de bine tablouri pictate, lăsate-apoi veşnic pe pereţii lumii mele, schimbate-ntre ele de la o vreme la alta.
Soarele crud şi frunzele mele verzi, acum mari, norii trecând pe deasupra mea, răcorindu-mă… Pământul cu miros de ploaie, iarba cu gust de nou, de proaspăt, florile mele, minunatele ogoare de catifea, plugul ce toca pământul ud şi… ea! Mereu prezentă, rezemată de trunchiul meu, gustând din toate cu o foame copilărească, blajină.
Apoi tabloul s-a schimbat. Sau poate doar rama?! Soare mândru, mare, veşnic stă pe-o boltă senină, întinsă, frunze mari de viaţă pline… Pământ rumen cu miros de praf, iarba cu gust de amar, nori fugitivi, grăbiţi… mugurii mei. Ea… vine destul de des pe la mine. E schimbată: e mai înaltă, mai feminină şi faţa-i ce odată era rotundă, prinde contur, în colţuri fine. Dar încă mai văd, deşi vag, copila din ea. Ochii îi trădează identitatea. E tot ea!
Şi iarăşi s-a schimbat pictura. Soare palid, frunze-n foc. Stropi căzând de apă, pământ cu miros de mucegai, iarbă nu-i. Ea aproape nu mai vine. Vine foarte rar. Vine însoţită de cineva. Vin împreună… pleacă împreună. M-au numit „copacul lor”. Aproape că n-am recunoscut-o, când am văzut-o. O trădează doar vocea şi ochii, aceiaşi ochi în care mă oglindesc fascinat.
Tabloul se schimbă din nou. E alb. Soare nu-i, iarbă nu-i. Crengile, în urma incendiului, s-au făcut cenuşă şi frunzele jar pe care vântul mi l-a luat. Omătul are miros de bunic. Ea nu a mai venit deloc. Parcă o văd acolo, la poalele dealului, dar nu mai ştiu. Nu mai văd bine. Pictorul acesta se joacă cu mintea mea. Pare că nişte albinuţe roiesc în jurul ei de parcă ar fi matca lor. Se uită la mine. Ochii ei şi-au pierdut strălucirea de demult. Acum parcă sunt ca o aură pentru furnicile acelea insistente. Citesc melancolie-n ei. Bucle mici de apă se formează-n jurul lor. I-e dor de mine. Şi mie de ea… şi mie de ea…