Primit pentru publicare: 12 febr.2015.
Autor: prof. Daniela DASCĂLU, Bacău.
Publicat: 13 febr.2015.

Imaginar orfic în discursul lui Mircea Eliade

 Să încercăm o privire retrospectivă a mitului orfic, ce îl are drept personaj principal pe Orfeu, eroul din mitologia greacă, fiul regelui trac Oeagrus și al muzei Calliope, instruit în arta cântecului și dobândind o inegalabilă măiestrie, astfel încât muzica lui fermeca orice ființă, orice fiară sălbatică sau chiar muta munții din loc prin vraja lirei sale. Legenda lui Orfeu implică o călătorie de inițiere în salvarea soției, Euridice, din Infern. Deoarece nu respectă condiția pusă de zei, cea de a nu o privi pe Euridice, nu reușește să o salveze, pierzând orice posibilitate de a o aduce înapoi. Orfeu reprezintă simbolul luptătorului în stare să domolească răul, datorită puterii magice a cântecului său.

Mitul lui Orfeu a inspirat literatura secolului al XX-lea, fiind receptat și reactualizat o dată cu transpunerea în literatura modernă sau contemporană, și nu numai, întrucât, prin transfigurarea eroului într-un om obișnuit, se pot contura toate frustrările și angoasele omului contemporan.

Încercând să observăm redarea mitului orfic în literatura secolului al XX-lea, vom lua spre interpretare două nuvele de Mircea Eliade, În curte la Dionis, respectiv Uniforme de general.

Prima nuvelă, În curte la Dionis, publicată în 1977, are ca protagoniști pe scriitorul Adrian și cântăreața Leana, ce întruchipează cuplul Orfeu-Euridice. Mitul este resemantizat, prin inversarea rolurilor, Leana fiind cea care, purtând masca unei simple cântărețe prin cârciumile bucureștene, trebuie să înduplece „fiarele” cu cântecul ei. Publicul vizat este reprezentat de oamenii ce au o condiție culturală desacralizată. Leana este cea care duce mai departe textul poeziei lui Adrian, îl face cunoscut tuturor, sperând în eliberarea spiritului din trupul artistului, pentru a nu cădea în delir, în amnezie. Leana chiar mărturisește, la un moment dat, condiția sa existențială: „Pentru păcatele mele mi-a fost scris să cânt prin cârciumi. Să mă lăsați să vin aici, serile, căci așa mi-a fost scris mie”. În altă parte, exprimă sentimentele față de artă: „Sunt demult îndrăgostită. De când mă știu sunt îndrăgostită. De același”. Poetul Adrian suferă de amnezie, explicând el însuși acest proces: „Ce e teribil în amnezia unui poet […] este faptul că, pe măsură ce memoria personală dispare, o altă memorie, i-aș spune culturală, răzbate din adâncuri, și dacă un miracol nu intervine, până la urmă îl stăpânește complet”. Artiștii își asumă destinul lor tragic, fapt pentru care Adrian este conștient: „sunt amenințat să fiu redus la cultură, să devin un ins eminamente cultural”. Adrian cunoaște mitul orfic și îl relatează: „Orfeu a coborât în Infern ca să salveze o singură ființă, […] pe propria lui soție. Nici măcar n-a coborât pentru o necunoscută sau pentru un ins oarecare […] . Dar Christos a coborât în Infern pentru toți oamenii […] ca să-i mântuiască. Și cu toate acestea, […] n-a izbutit să schimbe oamenii”. După cum reiese din spusele lui Adrian, oamenii contemporani sunt în continuare neafectați de sacru, de spiritualitate și continuă să adâncească decăderea lor în Infern. Totuși, artistul încearcă, folosindu-și forțele corespunzătoare, să facă omenirea să uite, chiar și pentru un timp scurt, de spațiul profan, știrbit de păcatele lumești. Leana este un mesager trimis oamenilor, dar „nici mesajul, nici mesagerul nu te pot mântui. Mesagerul te trezește numai, te pregătește să descifrezi sensul personal al revelației”. Cu alte cuvinte, în ziua de astăzi, ne sunt trimiși mulți mesageri care să ne facă să uităm de lumea rea din jur, însă puterea de eliberare a spiritului stă tot în noi.

Prin voință și stăruință, vom izbuti să avem o viață mai bună. Timpul mirific de evadare într-un alt spațiu este noaptea: „numai noaptea, și numai unii din ei mai pot fi îmblânziți”.

În finalul nuvelei, poetul Adrian mărturisește mesajul lui Orfeu: „schimbarea omului, mutația lui, nu poate începe de sus, prin elite, ci de foarte de jos, de la oamenii de rând, cei care petrec noapte în grădini și în restaurante”.

Recitite, faptele devin semnele unei realități contemporane. Mitul creației reapare și în cea de-a doua nuvelă menționată, Uniforme de general, unde forma de revelare a sensului și de salvare a spiritului nu mai este cântul, ci teatrul, spectacolul.

Ieronim, asemenea lui Orfeu, trăiește viața prin prisma teatrului, afirmând că „teatrul e mai adevărat, pentru că poți ieși dintr-o dramă și poți trece într-alta” . În viața reală, nu putem trece așa ușor de la o dramă la alta, ci încercăm să ne salvăm, aspirând la idealuri proprii. Ieronim vorbește de asumarea destinului tragic al artistului, spunând că „trebuie să ne înfruntăm destinul, să acceptăm deci tragedia ca singurul mod de existență vrednic de un artist”. Așa cum lectura nu poate fi făcută, și nici văzută în același mod, așa și uniformele de general reprezintă pentru Iconaru, prietenul lui Ieronim, un simplu costum de gală, un costum de bal mascat, în timp ce pentru Ieronim, artistul, uniformele reprezintă arta, geniul ludic. Ieronim ne transmite faptul că lumea trebuie văzută ca un spectacol, ferindu-ne de toate forțele răului ce ne înconjoară: „mă apăr cum pot, jucând teatru, transformând obsesia și nenorocul în spectacol”, pentru că „a nu-ți fi teamă de nimic înseamnă a privi tot ce se petrece în lume ca spectacol”. Maria Daria Maria este purtătoarea mesajului revelator, acest lucru observându-se în replicile date maestrului Antim: „Cântăm pentru îngerii din noi. Căci fiecare om are un înger, nu îngerul păzitor, ci îngerul care geme închis în întunecimile sufletului fiecăruia din noi, și pe care … rareori, izbutim să-l descătușăm, să-l lăsăm liber să-și ia zborul, să se înalțe, și atunci, o dată cu el, se purifică, și se înalță, și sufletul nostru, sufletul fiecăruia din noi”. „Teatrul, ca și filozofia, este o pregătire pentru moarte”, spune Ieronim spre finalul nuvelei. De aici, putem deduce că și viața trăită pe pământ este tot o pregătire pentru lumea necunoscută, o inițiere către o altă etapă. Moartea e văzută și interpretată de multe ori ca o trecere spre o altă viață. Uneori, copleșiți de treburile zilnice, putem să ne retragem pentru câteva momente, să ne bucurăm sufletul, citind, pictând, cântând sau imaginându-ne lucruri, după cum mărturisește și Ieronim: „prin imaginație putem modifica spectacolul cum vrem noi”.

Teatrul, muzica, dansul, sculptura, pictura și literatura sunt mijloace prin intermediul cărora mulți dintre noi evadează într-o altă lume, plină de speranțe și ferită de răutățile din jur. Artiștii nu se simt niciodată integrați în societatea din care fac parte, ei privind întotdeauna dintr-un alt unghi lumea, considerând că sunt excluși sau nu au satisfacția necesară. Ei își asumă riscul de a fi artiști, această răspundere majoră pe care o au față de semenii lor. Se încadrează în acea categorie de oameni care mențin cultura, trăiesc în spațiul culturii, promovând sau încercând să mențină arta intactă de realitatea contemporană. Precum Orfeu a îmbunat fiarele sălbatice cu muzica sa, așa artiștii se jertfesc pentru omenire, asumându-și destinul lor tragic.