Să te pot îmbrățişa, când în spinii de nesomn,
Ard în timpuri de tăceri, taina vremilor apuse,
Aş schimba în haine grele, o vecernie-n risipă,
Vâlvătăi dintr-o magie într-o umbră de alun.

De-aş putea să te cuprind, ca pe-o rază vinovată
Ce-mi străpunge lutul greu într-un timp nerisipit,
M-aş întoarce în zenit, să mă smulg dintre magii
Şi să-mi ard într-o murire, dorul de neaşteptat.

Să te pot îmbrățişa, aş strivi nestarea humii
Într-o spumă de cerneală, aruncată într-o mare
Şi-aş urca destinul rece, să-l întorc pe crugul lunii
Răsucită-n albe luntrii, printre sferele răsfrânte.

De-aş putea să te cuprind într-o nălucire dalbă,
Prigonită-n noapte sură şi întoarsă dintr-o moarte,
M-aş urca pe vârf de ceruri, să arunc privirii, cețuri
Şi să-mi leg de frâul minții, negânditele zăbrele.

De-aş putea să-mi prind de brațe, aripile tale reci
Şi să ne-aruncăm în taine, prin zăpoare, risipiți,
M-aş desface-n mii de doruri, necuprinse în deşert
Şi-aş lăsa nemărginirii, foamea bravă de ascet.

Să te pot îmbrățişa, aş fugi peste oceane
Şi cu-n lanț de prigonire, mi-aş urî durerea mea!

23 ianuarie 2022