Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

   DE BUNĂ VOIE LA COLECTIVĂ

ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Prof. dr. Mihai MAXIM,
Membru al Uniunii Scriitorilor, Membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România                         

             

           DE BUNĂ VOIE LA COLECTIVĂ

 

      Îmi amintesc un episod din plină campanie de colectivizare. Umblau echipele prin sate să-i lămurească  pe ţărani să semneze cererea. De obicei echipa, formată  din săteni, membri de partid,  pe vremea aceea – de cele mai multe ori oameni fără căpătâi,  nereprezentativi pentru comunitatea locală – avea în frunte un activist mai clănţău. L-am auzit pe tata  într-o seară, când vorbea mai cu fereală cu moş Ion, cumnatul lui, care avusese  cârciumă în sat, cum îşi vărsa năduful pe activişti:

–  Nişte ciocănari, care, dacă ar fi fost ceva de capul lor, s-ar fi ţinut de meserie şi nu ar fi venit pe capul nostru să ne ameţească cu colhozul. Ce ştiu ăştia  de colhoz? Să-ţi spun eu ce e acela colhoz. Că am văzut satele din Ucraina, ce case sărăcăcioase au. Nu aveau nici un animal în curte. Erau după război, ştiu asta. Dar ce curte,  că toate casele erau la fel, aproape lipite una de alta. Să-i fi văzut pe bieţii oameni, numai femei şi bătrâni, cum mergeau la câmp îngrămădiţi ca vitele în remorci, iar de mâncat, mâncau de la cazan. Şi ce mai pământ au! Mănos şi negru cum era cărbunele pe care îl scoteam eu cu târnăcopul. Îi blestemau pe nemţi care le-au luat până şi pământul, că îl cărau cu trenul pentru parcurile lor. Da ce-ţi spun eu de Ucraina! Uită-te peste Prut, că vezi singur, în Cuconeşti casele n-au mai fost văruite de dinainte de război, au  stricat gardurile şi au tăiat copacii ca să aibă ce pune pe foc. Înainte auzeai cum cântă fanfara în zilele de sărbătoare. Acum nu mai au nici sărbători, nici fanfară. Şi nu mai auzi nici clopotele. Se spune că pe moldoveni i-ar fi dus în Siberia.

      Într-adevăr, colectivizarea a mers cel mai greu pe malul Prutului. Cum puteai să-i minţi pe ţărani că le va fi mai bine, când ei vedeau  cu ochii lor cât de bine o duceau vecinii de peste râu?

Cu înţelepciunea vârstei, moş  Ion încerca să-l tempereze:

– Taci, Iluţă, să nu te audă careva, că te duc  şi pe tine în Siberia. Nu-ţi ajunge cât ai îndurat  în prizonierat? Vrei să-i laşi iar singuri pe Speranţa şi pe Mihăiţă?

– Pe mine mă duc în deltă, ca pe Alexandru Dubină şi pe  Mitruţă Dănilă, cumnatul dumitale.

– Şi n-ai văzut ce spăsiţi s-au întors după un an de tăiat la stuf? Nu mai ies de loc în sat. Cât îi plăcea lui Dubină băutura, n-a mai trecut niciodată pe la crâşmă.

– Păi, bătaia care  a mâncat-o el acolo îi ţine loc de băutură.

– Pe Dubină l-a luat pentru că la beţie spunea în gura mare că o să vină americanii, dar Mitruţă, om cu scaun la cap, nu vorbea cu oricine.

– S-a găsit unu’ care l-a turnat şi au venit alţii şi l-au umflat. Şi apoi eu îţi spun dumitale, m-ai văzut pe mine vreodată la cârciumă sau făcând politică cu oricine îmi iese în cale?

– Lasă, că de când te-ai întors din prizonierat, te porţi şi tu ca ăştia doi.  Le-ai prins frica.

      Sărmanul moş  Ion, curând avea să le prindă şi el frica. În toamnă l-au trecut la chiaburi, iar  în camerele din faţă, unde avusese cârciuma, a deschis cooperativa un magazin. L-au lăsat însă în pace, că era prea bătrân ca să mai taie la stuf. Şi apoi, dacă îl închideau, unde mai trăgeau toţi mâncăii de la sfat şi  activiştii care se perindau prin sat, că mătuşii Eleonora îi mersese vestea ce bucate bune ştie să facă? Înainte de război uneori mânca şi conul Gheorghe Stroici la ea, când îl prindea vremea prânzului prin sat. Iar tata nu putea bănui că peste patru ani va fi forţat – prin decret prezidenţial – să intre şi el în  CAP, unde preşedinte era, nimeni altul, decât cumnatul Ilie, respectiv fratele mai mic al mamei.

      Şi încă o dovadă că în  viaţă neprevăzutul este suveran. La câteva săptămâni de la discuţia tatei cu moş Ion, profesorul necalificat  Maxim  Mihai a fost numit în echipa care trebuia să-i lămurească pe sătenii din Sadoveni, sat învecinat cu Boldul, să se înscrie în colectivă. Nu aveam cum să refuz, că-mi pierdeam  postul, deşi, trebuie să recunosc, mă bucuram că sunt şi eu băgat în seamă. Înţelegeam, totuşi, că eram pus doar ca să fie haita mai mare, pentru că avea cine să vorbească : clănţăii care abia aşteptau să arate de ce sunt ei în stare. Acum mă amuz de ridicolul situaţiei: cum puteam eu, un imberb  de şaisprezece ani, să-i conving pe moş Costachi şi pe moş Vasile să-şi dea pământul gratis sărăntocilor care veniseră fără nimic la CAP ? Bătrânii fuseseră împroprietăriţi cu acest pământ  în ’918 şi în ’45, când s-au întors de la război sau îl moşteniseră de la taţii şi bunicii lor după războiu’  cu turcu’ din’ 77, cum spunea bunicul Gheorghe Maxim.  S-a întâmplat ceea ce trebuia să se întâmple:  la primele două case nu am găsit decât femeile şi copiii, iar  la a treia, stăteau părinţii lui Tudorel Irimescu, fostul meu coleg de gimnaziu la Ripiceni.  Am intrat cu toţii în curte şi a început spectacolul. Au vorbit pe rând clănţăii,  în timp ce gospodarul  doar dădea din cap. Eu mă făcusem mic  şi mă trăsesem mai într-o parte, sperând că moş Irimescu  nu o să aibă timp de mine. Când credeau că l-au ameţit şi i-au întins  să semneze hârtia pregătită dinainte, gospodarul s-a întors spre mine, ca şi cum doar atunci m-ar fi văzut:

     -Ehee, da’ uite pe cine văd eu aici? Dom’ profesor,  feciorul lui Iluţă Maxim de la Bold! Ia spune, dom’ profesor, tata matale s-o scris la colectivă?  Imi venea să intru în pământ de ruşine.  Ceilalţi, luaţi prin surprindere, se uitau întrebător la mine.  Nu aveau de unde să ştie ce e cu tata, pentru că la Bold era altă echipă. Ai? Nu aud? Apoi să ştii mătăluţă că nu s-o scris. Că nu s-o scris nimeni din satu’ nou. Nu mă aşteptam ca tatăl lui  Tudorel să-mi facă una ca asta. A  folosit momentul să se răzbune pentru că în clasa a VI-a i-am spart capul cu piatra lui fecioru-su?  Cred mai degrabă că nu a găsit altă cale să se salveze. Am bâiguit un răspuns de genul  Nu ştiu, că nu l-am mai întâlnit de câteva zile, iar moş Irimescu tot nu a scăpat de colectivizare;  şi-a mai prelungit doar puţin agonia. În schimb, pe mine era să mă dea afară din serviciu  că nu l-am lămurit pe tata. Tot Ghiţă Dârvaru m-a salvat, care s-a pus chezaş pentru mine.  Dar acum cred că nu mă dădeau afară pentru că nu aveau de unde să găsească un alt suplinitor în timpul anului. Şi nu putea să  predea limba română un clănţău, care nu ştia nici măcar să vorbească corect.
         (Fragment din volumul „SCUTUL  DE SPERANTĂ” , Ed. SEMNE, 2015)

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 26 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5