De ce ne înfricoșăm de moarte
De ce am zugrăvit-o neagră în șoapte
De ce ne închipuim o coasă care taie
Și nu o floare catifelată cu o mireasmă delicată
Ce cu elixirul ei ne duce în brațele lui Dumnezeu?
De câte ori am îngenuncheat în noapte
Rugându-ne febril la Dumnezeu și sfinți,
Implorând cu lacrimi fierbinți
Primeam pacea divină cu înfățișare sublimă
De ce ne înglodăm în atașamente lumești
Dacă o fărâmă de credință dă biruință
Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului
Dar să mergem la El
Dacă o fărâmă de credință avem
Am lua trecerea în neființă, că ne duce la El
Ce sărbătoare mai mare
Isus ne așteaptă cu nerăbdare
Stingându-te încet, în Duh sfințit
Te urci la cer,
Unde toate rugile ai trimis de-o viață
Lumânări aprinse de povață
Ești așteptat de tot alaiul ce l-ai plâns de-atâta timp
V-ați reîntregit, v-ați regăsit.
De ce urâm moartea cea neagră zugrăvită
Când ea la Dumnezeu ne duce, ne ridică?