Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

De ce Eminescu?

De unde şi cu ce să începi?” devine astfel o întrebare din ce în ce mai dificilă pentru cititorul modern al cărui orizont cultural este, se pare, tot mai departe de idealul renascentist al unei cunoaşteri cât mai vaste. Explozia informaţională ce defineşte lumea contemporană nu permite decât explorarea unei „înguste fâşii de cultură”, al unui mic segment din universul vast al bibliotecilor:
„Există, negreşit, o psihologie a lecturii […].
Sentimentul reconfortant, întâi, că aici găseşti totul, absolut totul, sentimentul, apoi, dezolant, că n-ai să poţi citi totul, nici măcar ce s-a scris pe o temă anumită. Stai pe malul unui ocean de cărţi şi cauţi să umpli micul tău recipient şi prin el vrei să priveşti lumina soarelui! Universalitatea îşi este îngăduită numai în acest fel. Observi peticul tău de cer şi deduci legile mecanicii astrale” (Eugen Simion, Timpul trăirii, timpul mărturisirii: jurnal parizian).
Pierdut în această imensitate, alegerea cititorului modern este, într-adevăr, dificilă. Există, în acelaşi timp, în cultura noastră, cea clasică sau modernă, multe exemple de personalităţi care au avut talentul de a selecta din universalitate acel segment de lectură prin care au reuşit să privească lumea de la nivelul superior al ideilor. Dorinţa de cunoaştere la un nivel cât mai profund, fie şi a unei „înguste fâşii” din tezaurul de înţelepciune al lumii, este cea mai frumoasă lecţie pe care un om de cultură o poate da contemporaneităţii. Iar sentimentul cel mai înalt pe care-l putem învăţa urmând această lecţie este cel al pietăţii faţă de ideea de cultură.
O întreagă literatură critică îl propune ca model de universalitate a cunoaşterii pe Eminescu, „omul deplin al culturii româneşti”. Mărturie stau cele peste 7.ooo de file ale manuscriselor sale, pline de însemnări din toate domeniile: literatură, filozofie, astronomie, limbi clasice şi moderne. Totul îl interesa pe Eminescu. Atunci când simţea că nu cunoaşte destul, era neobosit în căutările lui: copia câte o gramatică sau un tratat de fizică, scria cuvinte greceşti sau desena litere arabe, îşi nota gânduri sau impresii de lectură, traduceri sau versuri, apoi făcea exerciţii de matematică sau desluşea sensul unei maxime latineşti:
„Cu sensul acesta de rătăcitor disciplinat prin toate culturile lumii, Eminescu devine o Universitate” (C. Noica, Introducere la miracolul eminescian).
Această aspiraţie de a studia cât mai mult culturile lumii, ne învaţă Eminescu, trebuie să ia forma unei cunoaşteri profunde:
„…oamenii învăţaţi, dar fără talent propriu, adică purtătorii ştiinţei moarte, mi-i închipuiesc ca o sală întunecată cu o uşă de intrare şi una de ieşire. Ideile streine intră printr-o uşă, trec prin întunericul sălii şi ies prin cealaltă, indiferente, singure şi reci. Capul unui om de talent e ca o sală iluminată, cu pereţi şi oglinzi. De afară vin ideile într-adevăr reci şi indiferente – dar ce societate, ce petrecere găsesc!” (Mihai Eminescu – Manuscrise)
Printr-o frumoasă metaforă, criticul literar Eugen Simion definea universul lecturii – „propriul muzeu imaginar”.
Pornind de la această idee, putem spune că, poate, în fiecare dintre noi există un asemenea spaţiu sacru, un teritoriu personal, în care cărţile pe care le-am citit îşi găsesc un anume loc, în funcţie de mesajul pe care ni l-au transmis, iar altele, pe care urmează să le selectăm din marea cultură a lumii, îşi aşteaptă rândul pentru a fi descoperite.
Există totuşi, între icoanele acestui muzeu interior, anume chipuri asupra cărora simţi nevoia să „zăboveşti”, cum spune cronicarul, măcar din când în când, şi paginile demult citite să apară acum într-o lumină nouă, fie pentru că prima dată a fost descifrat doar stratul de suprafaţă al operei. Abia o cunoaştere profundă, presupunând o nouă „vârstă a lecturii”, o identificare cu destinul operei, o înţelegere mai profundă a mesajului acesteia, poate revela o parte din sensurile multiple pe care ea le comunică.
Paginile unei cărţi transmit un complex de simboluri ce trebuie descoperite numai printr-o lectură atentă; lumea operei va fi plină de semnificaţii, iar universul ei va deveni „poetic” doar în măsura în care ştim să-l descoperim.
Pornind de la un vechi proverb taoist: „Dacă atunci când chemi nimeni nu-ţi răspunde, nu spune că lumea este goală”, criticul literar Eugen Simion sublinia faptul că, în mijlocul unei „civilizaţii grăbite”, omul modern se îndepărtează din ce în ce mai mult de cunoaşterea adevărată. Trecând grăbit pe lângă adevărul lucrurilor simple, el pierde ceva fundamental din „civilizaţia lucrurilor mari”:
„…noi, europenii, căpătăm repede sentimentul vidului. N-avem vocaţia aşteptării. Trăim într-o veşnică stare de interogaţie, nădejdile noastre sunt scurte, civilizaţia noastră este grăbită. Remarc în cărţile înţelepţilor Zen că cea dintâi virtute a omului e răbdarea. Să priveşti o zi întreagă un pom, să tragi la nesfârşit cu un băţ un cerc în nisip până cercul devine perfect şi peste spiritul tău coboară liniştea, să te concentrezi asupra unei flori până floarea începe să crească… Creşte în pământ sau în interiorul tău? O filozofie a aşteptării, o civilizaţie a simbolurilor mari. O mână dibace şi o minte înţeleaptă pun trei ramuri într-o vază. Priveşte-le cu atenţie! Este o imagine a relaţiei dintre om cu pământul pe care stă şi cu cerul pe care îl contemplă. Sau alt simbol. Lumea este plină de semne, totul este simbol. Dacă priveşti un obiect şi nimic nu se arată în ochiul tău, de vină este nu obiectul, ci ochiul care nu ştie să privească. Esteticienii noştri spun că universul nu este poetic. Devine poetic. Capătă atâta lirism cât reuşim să punem (să transmitem) noi în el. Pentru înţeleptul asiatic universul este paradisul simbolurilor ascunse. Trebuie să vină ochiul care să le elibereze prin exerciţiul contemplaţiei, adică al concentrării, al aşteptării” (Eugen Simion, Timpul trăirii – timpul mărturisirii: jurnal parizian).
Opera lui Mihai Eminescu este un astfel de paradis al simbolurilor sacre ce trebuie descoperit, este punctul de referinţă al unei întregi culturi, este una dintre icoanele acelui muzeu interior în faţa căreia spiritul românesc se regăseşte ca într-o matcă:
„Opera literară a lui Mihai Eminescu creşte cu toate rădăcinile în cea mai plină tradiţie şi este o exponentă deplină, cu toate aspectele romantice, a spiritului autohton” (George Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu).
Este acesta un argument în plus care îl poate determina pe cititorul modern să opteze pentru o nouă lectură a operei eminesciene:
„Căci funcţia operelor mari nu e de a fi doar contemplate. Este de a naşte alte opere mari sau măcar de a modela omenescul din tine. Iar de nu, funcţia operelor mari este de a te face să-ţi cere scuze că exişti” (C. Noica, Introducere la miracolul eminescian).
Şi pentru că, mai ales prin creaţia lui Eminescu, „neamul românesc şi-a câştigat dreptul la nemurire”, cunoaşterea acesteia nu poate decât să lumineze acel îngust „petic de cer” ce-ţi este îngăduit din imensul orizont al universalităţii:
„Deasupra tuturor gloriilor efemere şi deşertăciunilor legate de patimile noastre omeneşti, un singur punct rămâne fix, neclătinat de nici o catastrofă istorică: geniul. Vechea Heladă a pierit de mult, dar geniul lui Homer, al lui Eschil sau al lui Platon a supravieţuit tuturor naufragiilor şi va supravieţui chiar dacă ultimul descendent al Greciei clasice va fi şters de pe suprafaţa pământului. Lumea medievală a dispărut de mult din istorie, dar opera lui Dante continuă să nutrească viaţa spirituală a milioane de cititori, din toate colţurile pământului. Dramele lui Shakespeare vor fi tot atât de proaspete şi tot de «adevărate» chiar când istoria Angliei va fi uitată şi de ultimii descendenţi. Orice s-ar întâmpla în destinul românesc, oricâte dezastre şi suferinţe ne-au mai fost urzite, nici o armată din lume şi nici o poliţie, cât ar fi ea de diabolică, nu va putea şterge Luceafărul lui Eminescu din mintea şi sufletul românilor. […]
Mai puţin patetic, neamul românesc simte că şi-a asigurat dreptul la nemurire, mai ales prin creaţia lui MIHAI EMINESCU. Petrolul şi aurul nostru pot, într-o zi, seca. Grâul nostru poate fi făcut să crească şi aiurea. Şi s-ar putea ca într-o zi, nu prea îndepărtată, strategia mondială să sufere asemenea modificări, încât poziţia noastră de popor de graniţă să-şi piardă însemnătatea pe care o are de un secol încoace. Toate acestea s-ar putea întâmpla. Un singur lucru nu s-ar putea întâmpla: dispariţia poemelor lui Eminescu. Şi cât timp va exista, undeva prin lume, un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului nostru este salvată. Istoria patetică a neamului românesc a fost «proiectată în eternitate» prin versurile unui poet care a suferit toată viaţa de sărăcie, uneori chiar de foame. Este o lecţie de modestie pe care însăşi istoria ne-o dă, nouă, tuturora” (Mircea Eliade, Despre Eminescu şi Haşdeu).
Liliana Şerban, Târgovişte



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 40 de abonați

1 comentariu la acestă însemnare

  1. dumitruichim spune:

    foarte bun articol!

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5