Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

De la Brăila, ANGELA BURTEA: Andrei

ANGELA BURTEA

 

 

 

Andrei

Undeva, departe, într-un loc plămădit cu lacrimă dumnezeiască, plin de văi şi dealuri cu pante domoale, l-am întâlnit pe Andrei. Mare cât o şchioapă, cu ochi albaştri-verzui şi cu căciula îndesată pe urechi, băiatul trăgea după el un ciomag sănătos, asemenea văcarilor din zonă. La două-trei ceasuri trecute de vremea prânzului, Andrei era cu vacile la păscut. Cu funii groase, legate de după grumaz sau de coarne, vacile urcau şi coborau dealul, iar el le urmărea cu privirea în toate părţile.

– Hăis, Marţolea! Las-o şi pe Vinerica! se auzi glasul băiatului. Ce, n-ai loc? Nu e loc pentru amândouă? Nu vă mai săturaţi odată! Stau cu voi de câteva ceasuri şi tot nesătule sunteţi!

L-am privit preţ de câteva minute, apoi m-am apropiat!

– Ce faci aici? l-am întrebat.

– Apăi, ce să fac? Cu vacile la păscut! a răspuns el puţin înciudat.

– Cum te cheamă?

– Andrei!

– Ale tale-s vacile?

– Alea două-s ale mele: Marţolea şi Vinerica!

– Marţolea? am întrebat eu. Cine i-a pus numele ăsta?

– Moşu-miu! A fătat-o mă-sa marţi!

– Aha! Aşadar, bunicul tău a botezat-o?

– Cine? întrebă el nedumerit.

– Bunicul tău, tataia! m-am grăbit eu a completa.

– Da, da! El a numit-o aşa. Iar ailaltă-i Vinerica! A făcut-o mă-sa într-o zi de vineri. Îs bune de lapte amândouă.

– Şi-ţi place laptele?

– Îhî! Cum să nu-mi placă? Şi fiert şi prins! Hăis, Marţolea! Iar se bagă asta printre lăstarii de măceş şi porumbar! zise el în fugă şi plecă.

Vacile veneau la vale una după alta, amestecându-se cu celelalte. Adunate grămadă îi dădeau de furcă băiatului. Serios şi stăpân pe meserie, le conducea cu ciomagul prin locurile cu iarbă brumată, căci toamna era în toi.

– Nea, boală! Ce nu-ţi mai ajunge? continuă el a le certa, depărtându-le una de alta.

Mi-am pus şi eu la încercare puterile de-a mă ţine după ele, doar-doar oi mai putea schimba o vorbă cu noul meu prieten.

– Ce clasă eşti, Andrei?

– A doua.

– Ce-ţi place mai mult la şcoală?

– Să scriu!… să socotesc! Vinericaaa! începu el a striga. Asta nu-mi dă pace deloc. Gata, mă duc! Dacă mai stau mult de vorbă, pierd vacile!

L-am urmărit cu privirea câteva minute, apoi am strigat:

– Andrei, mâine vin iar în vale! Te găsesc aici?

– Daaa! Acum nu mă duc la şcoală, sunt în vacanţă!

Am mai zăbovit câteva minute prin locurile umblate de Andrei, am cules câteva boabe de porumbar, le-am şters de praf cu mâna şi le-am lustruit pe haine, aşa cum făceam în copilărie, apoi mi-am încărcat un alt buzunar cu măceşe şi m-am îndreptat spre casă.

Cum a doua zi era zi mare, zi de sărbătoare, ziua Sfântului Dumitru, am mers la Mănăstirea Tisa-Silvestri, spre închinăciune. Loc mare şi frumos, înconjurat cu pădure de foioase şi încărcat cu mireasma plăcută a Domnului Hristos, cu clădiri impunătoare care-ţi tăiau respiraţia, loc ales anume pentru reculegere şi sfinţire. Privind împrejurimile, am păcătuit cu gândul, amintindu-mi de nevoile şi suferinţele atâtor oameni.

La întoarcere, am oprit la prăvălia din sat să cumpăr nişte dulciuri pentru Andrei. Îi promisesem că ne vom întâlni şi chiar nu voiam să merg cu mâna goală la întâlnire. Am coborât apoi în vale şi am zărit în depărtare o mogâldeaţă de om care ademenea două capre, imitând behăitul acestora. L-am recunoscut uşor; purta aceeaşi îmbrăcăminte, acelaşi băţ. Urca de parcă îl purta cineva pe braţe, ţopăia şi chema caprele spre el.

– Andreiii! am strigat eu.

– Daaa! Urc imediat! Aduc la deal nişte capre! mi-a răspuns el bucuros.

N-au trecut două-trei minute şi Andrei era lângă mine.

– Ce faci? Ale cui sunt caprele? Ale tale?

– Nuuu! M-a rugat un om să le adun, că se depărtaseră cam mult de turmă.

I-am întins punga cu dulciuri, urmărindu-l cu privirea.

– Mulţumesc! Mulţumesc! a prins el a spune.

– Ce zici, îţi plac?

– Eee, dulciuri! mi-a răspuns el zâmbind, iar ochii i s-au umplut de bucurie.

– Andrei, ce-o să te faci tu când vei fi mare? O să păzeşti vacile mereu?

– Nuuuu! O să construiesc case!

– Îmm! Frumos lucru! am zis eu. Dar pentru tine?

– Şi pentru mine; una mare!

Vacile nu stăteau locului, umblau din loc în loc, iar băiatul nu avea astâmpăr. Privea când spre animalele care-i ofereau o hrană sigură, când spre mine, dar mai ales la punga cu dulciuri. Aveam să aflu mai târziu că Andrei era unul dintre acei copii care fusese lăsat în grija bunicilor. Părinţii lui au plecat care încotro, lăsând pe mâna bătrânilor pe Andrei şi încă o soră şi-un frate. Şi totuşi, mogâldeaţa aceea de copil părea fericit! Acolo, în Valea Secuienilor, în vatra satului lui, el descoperise  bucuria de a trăi frumos şi-n visul său apărea, din când în când, casa aceea mare pe care urma să şi-o construiască  într-o bună zi.

 

 

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 36 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5