Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

De la convenționala și alegorica localitate Tâmpitopole din România – I.L. Caragiale, 1874, “Ghimpele” la optimismul acestuia transmis lui Al. Vlahuț

Primit pentru publicare: 20 nov. 2015
Autor: Ion N. OPREA, Membru Fondator de Onoare al Rev. Luceafărul(Bt)
Publicat: 21 nov. 2015

 

De la convenționala și alegorica localitate Tâmpitopole din România – I.L. Caragiale, 1874, “Ghimpele”  la optimismul acestuia transmis lui Al. Vlahuță, bun și pentru noi astăzi la început de drum pentru Guvernul Dacian  Cioloș

Să ne reamintim ceea ce a scris și publicat I.L. Caragiale în Cronica fantastică în “Ghimpele” la data de 9 iunie 1874 – unde mistificarea și pamfletul sunt la ele acasă, în orașul Tâmpitopole, alegoric în București și România.

Lumea ficțională de acolo, ne-a adus, zilele acestea, în condițiile actuale, la optimismul care ni-l împrumută, în ce merită să înțelegem că Europa a fost și a rămas Europa, că în privința fraților noștri europeni , indiferent de timp, am avut și avem cam aceeași soartă. Citind  astăz scrisoarea  către Vlahuță optimismul lor ne este binefăcător.

Deci:

“Să se piarza neamul românesc ! – Auzi dumneata! …”

  SCRISOAREA LUI  ION LUCA CARAGIALE CĂTRE  ALEXANDRU VLAHUŢĂ
„FRATE VLAHUŢĂ,
          De ce să ne facem spaimă şi inimă rea degeaba? La noi nu e nici  mai multă nici mai puţină stricăciune decât în alte părţi ale lumii, şi nici chiar nu s’ar putea altfel. Calităţile şi defectele omeneşti sunt pretutindeni aceleaşi; oamenii sunt peste tot oameni.  Limbă, costume, obiceiuri, apucături intelectuale şi morale,  religiuni – precum şi toate celelalte rezultate ale locului unde au trăit, ale împrejurărilor prin care au trecut – îi pot arăta ca şi cum s’ar deosebi mult cei dintr’un loc de cei dintr’altul; ei.. însă, în fundul lor, pretutindeni şi totdeauna sunt aceiaşi. Nu există pe pământ speţă zoologica mai unitară decât a regelui creaţiunii. Între un polinezian antropofag şi cel mai rafinat european, alta deosebire hotărâta, nu există decât modul de a-şi  găti bucatele. Nici un neam de oameni nu-i mai bun sau mai rău, nici unul mai inteligent ori mai prost; unul e mai aşa, altul mai altminterea; dar, la urma urmelor, toţi sunt la fel. Zi-le oameni şi dă-le pace!
          Aşadar, să nu ne mai facem inimă rea şi spaimă gândindu-ne ca lumea românească ar fi mai stricată decât altele. Nu, hotarât; neamul acesta nu e un neam stricat, e numai nefăcut înca; nu pân’acum dospit cumsecade. E încă nelimpezit de mizeriile seculare sub care a mocnit cu junghetura frântă; încă nu crede în dreptate; încă nu poate scoate din sânu-I pe cine să-I poata comanda; înca nu ştie de cine să asculte – fiindcă nu are deocamdată încredere în nimeni… Fript cu lapte, suflă ş’n brânză. N’a ajuns să cumpăneasca bine ceea ce I se pune împotrivă; şi astfel înca nu înţelege că în mâna lui ar sta să-si îndrepteze soarta şi să dispună apoi de’ntregul de ea, – precum e drept şi precum are să şi fie odată. În fine, nu are înca destula îndrazneală să-şi răfuiască socotelile cu „binevoitorii lui epitropi”. Dar cu vremea, trebuie să vină şi asta; trebuie să vină şi înţelegerea fără de care nu poate fi o naţiune sigură de avutul ei, nici de onoarea, nici de viitorul ei. Românii sunt astăzi un neam întreg de peste zece milioane de suflete, având una şi aceeaşi limbă (nu ca s’o lăudăm noi), extraordinar de frumoasă şi de…grea, având un mod de gândire deosebit al lui, o comoara nepreţuită de filosofie morală, de humor şi de poezie-cu atât mai originala avutie cu cât este un amestec de mosteniri si de dobândiri antice, grecesti, slave, orientale si altele, pecetluite toate cu netăgăduită lui nobila pecetie  romanică, latină, care-l arată bun şi netăgăduit stăpân al lor.
        Din aceasta stăpânire seculară a lui rezultă şi puterea nebiruită de asimilare a acestui popor, ce încă d’abia pe departe.. începe a-simţi importanţa în lumea europeană. Şi deaceea, este aşa greu de’nţeles teama ce o au unii de „înstrăinarea neamului românesc”, „de alterarea spiritului naţional”, de… „pierderea românismului”!
Să se piarza neamul românesc! –Auzi dumneata!… Dar să ne temem  că are să se prapadească, să se piarza, aşa de azi pe mâine, până nici nu s’a ridicat încă bine’n picioare, un neam de zece milioane!…
           De ce?… Fiindca un Fănică oarecare, sec, n’are destul respect pentru antemergatorii progresului nostrum cultural?… fiindcă un muţunache maimuţeşte apucăturile şi tonul de boulevardier parisien?… fiindcă inteligenţe tinere îşi risipesc zadarnic  vremea în a critica, în,loc să şi-o întrebuinţeze în a face mai bine decât au făcut aceia pe care îi critică?…Tânăr, bătrân, face omu, individual, ce-I place şi ce ştie face… Ei,  şi?  Aici nu e vorba de ce-i place unuia sau altuia să facă; e vorba de ce poate face o lume întreagă… Şi lumea îşi vede înainte demersal ei; facă oricine ce-o pofti…Cine numerge cu ea înainte şi stă, cu gândul la sine – să-şi facă în ceafă cărarea, să critice tot fără a face nimica, să tâfnească de necaz că alţii au făcut ceva înainte-i ori că alţii vor însemna ceva pentru dânsul – Acela îşi crede ziua lui eternă; şi, mâine, lumea o să fie departe de el înainte, şi el o să se afle înapoi, departe de ea. Ba, adesea, lumea trebuie să dea câţiva paşi înapoi, ca să-şi ia vânt spre a merge mai sigur înainte.Vai de cel ce n’a luat seama la mişcarea ei prudentă!…se va găsi rătăcit, că s’a bizuit a merge cu capul înainte fără socoteala.
Oamenii toţi mor; unii mai de timpuriu, alţii mai târzior… Dar, toţi mor; dar numai unii îmbătrânesc: aceia cari nu simt că lumea merge şi că omul nu trebuie să se înţepeneasca ‘n călcâe pe loc, ci trebuie să se lase dus, în pasul lumii. De aceea vedem atâţia tineri bătrâni şi atâţia bătrâni tineri… atâţia sdraveni şi verzi  până la chemarea de sus şi atâţia ofiliţi şi muceziţ înainte de a fi legat rod… … Să se prăpădească neamul românesc? Dar întoarca-se Oltul si  Mureşul de-a’ndaratelea către obârşia lor în creerii munţilor Cicului, neamul românesc tot el, neam românesc va fi, lucrând cuminte, aşteptând cu răbdare vremea când să dea şi el culturii  şi civilizaţiei europene concursul lui specific, pe cât va fi fost înzestrat pentru asta de Pronia cerească – fiindcă oricum ne-om  învârti şi ne-om răsuci noi oamenii, legile care stăpânesc mersul omenirii tot în mâna Proniei cereşti sunt şi trebuie să ramâna; căci a puterii acesteia nepătrunse de noi este şi omenirea o arătare.

        Fie dată în omenire parte cât mai frumoasa şi neamului românesc!

DUMNEZEU SĂ TE ŢINĂ ÎN SFÂNTA LUI PAZĂ!
AL TĂU VECHIU, CARAGIALE”

 

Pentru conformitate, Ion N. Oprea



 

 

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 36 de abonați

1 comentariu la acestă însemnare

  1. D.M. Gaftoneanu spune:

    …Am parcurs cu multă atenție scrisoarea marelui Caragiale către Al. Vlahuță, se simte printre rânduri clarviziunea analistului social-politic dar și ironia fină a scriitorului de satiră…

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5