Este lumea aceasta ,,cea mai bună dintre lumile posibile”?

Gotfried Wilhelm Leibniz (1646-1716) a fost una din cele mai sclipitoare minți ale vremii sale. Savant matematician, logician, filosof, scriitor, a avut o influență atât de mare  în vremea sa, încât a fost considerat cel mai ilustru  logician  de la Aristotel încoace, iar în plan filosofic a format, alături de Spinoza și Decartes, o triadă de străluciți raționaliști.

Coordonata fundamentală a vieții sale a considerat-o mereu a fi Liniștea, Pacea sufletului, eeea ce îi permitea să se aplece asupra filosofiei, de unde și numitul ,,optimism existențial leibnezian”, al cărui centru îl constituie aserțiunea sa că  Lumea în care trăim este cea mai bună dintre lumile posibile. In singura sa lucrare publicată în timpul vieții, Teodiceea (Vorbire despre Dumnezeu) prezintă armonia elementelor, perfecțiunea lor și trage concluzia că lumea în care viețuim este cea mai bună dintre câte au fost posibil a fi create și că, în esență, nu s-a putut altfel.

Ne minunăm și noi, ca și filosoful german, de splendorile firii înconjurătoare, de măreția fenomenelor și ne dăm seama de dumnezeiasca înțelepciune cu care sunt create toate, și totuși, ne intrigă, ne mâhnesc răutățile, crimele, trădările, războaiele, bolile, nedreptățile, care  sunt -prioritar- opera noastră a oamenilor, în goana după bogăție, putere și confort. Ele nu sunt opera lui Dumnezeu.

Aserțiunea lui Leibniz a dat naștere la mari controverse în lungul și latul timpului, fără să-și fi epuizat nici astăzi răspunsurile, fiind și pentru noi și dv., cititorii, o provocare la adresa gândirii. Dintr-o listă mai lungă de respondenți, vom spicui câțiva mari cugetători care și-au exprimat pozițiile față aserțiunea leibneziană, în mod explicit sau indirect.

O primă poziționare a aparținut lui Voltaire (Fr. Marie Arouet -1694-1778), care a respins teza lui Leibniz, deși nu în mod direct. Prestigiul filosofului german a fost atât de mare în vremea sa, încât  Voltaire a hotărât să-și exprime poziția prin intermediul unei opere literare incitante atât literar, cât și filosofic: Candide sau Optimistul(1759).

Autorul a negat  mult timp că el, Voltaire, ar fi autorul acestei opere. Eroul  principal, un optimist incurabil, trăiește într-un fel de bulă paradisiacă, neatins de griji și îndoctrinat de mentorul său, dascălul Pangloss, care l-a educat în ideea că în lumea aceasta toate-s bune și nespus de frumoase. Personajul nostru pornește însă într-o lungă călătorie prin țări și continente, unde va fi martor la toate belelele ce răvășesc lumea: de la răutățile omenești cotidiene, la războaie și catastrofe naturale cum ar fi cumplitul cutremur care a distrus  Lisabona, cu cca. O sută de mii de morți (1 noiembrie 1755), marcând decăderea definitivă a Imperiului portughez.  Mereu și mereu ne dăm seama, alături de Candide, de existența relelor din lume și de inconsistența tezei că lumea noastră ar fi cea mai bună dintre câte au fost posibile, adică exact contrariul leibnezian, fiindcă ceea ce  predomină în lume este răul, nu binele, în accepția voltairiană. Aserțiunea leibneziană este  ridiculizată în mod imdirect, dar incisiv și la tot pasul.

În disputa iscată de afirmațiile leibneziene a intervenit și Novalis, celebrul ,,prinț al romantismului german” (grupul de la Jena), pe numele său: Fredrich Leopold von Hardenberg – 1772-1801), el însuși un ,,optimist” în sensul în care se definea  și logicianul german (Leibniz), punând accentul pe armonia lumii ca dominantă, așa cum atestă corespondența sa cu Karl W Schlegel.  Viața și moartea capătă în interpretarea sa o aură romantică. Extincția, stingerea vieților este doar o romantică  noapte ce le desparte.

Și alți gânditori s-au poziționat, deși nu direct, ci într-o adiacență. Poetul englez, cugetând la întocmirea lumii, arunca această interogație cutremurătoare: Oare nu suntem în iad?

Ar fi fost greu de conceput ca un gânditor de talia lui Mihai Eminescu să nu fi exprimat și el o atitudine în această dispută ideatică. Din fericire, poetul român s-a dovedit a fi nu doar o voce lirică unică, ci și un gânditor-afirmă criticul literar Alex Ștefănescu.

În general, concepțiile eminesciene privitoare la lume și viață sunt cele romantice și sceptice, idealizând iremediabil trecutul și respingând prezentul, care este văzut în laturile sale rebarbative. Scrisorile, Memento mori, Rugăciunea unui dac, Glosă, Dumnezeu și om sau poemul Mureșanu ar putea fi considerate ca poziționări la sentența lui Leibniz, deși indirecte.

Eminescu a fost un admirator sincer al poetului ardelean, căruia îi face un magnific portret în  Epigonii:
Mureșan scutură lanțul cu-a lui voce ruginită…
Smulge munților durerea, brazilor destinul spune,
Și bogat în sărăcia-i, ca un astru el apune,
Preot deșteptării noastre,semnelor vremii profet.

În proiectul inițial,  ,,Mureșanu” trebuia să fie o dramă istorică, ce trebuia , să ilustreze propriile idei ale poatului față de condiția umană, istorie și univers – spune același Al. Ștefănescu.
Voind să dezbată rolul unor personaje istorice, Eminescu va ajunge la concluzia că umanitatea se lasă condusă și îi adoră pe cei ce o tiranizează:
Omoară fericirea unui popor, i-alumgă
A veacurilor pace și ești erou.
Fii mândru, închipuit, dar cată
     Ca nimeni să atingă ființa îngâmfată…
Poporul se-nchina-va chiar la a tale oase…
Ferește-te de una: să te ferească cerul
Ca-ntr-un moment de-uitare să nu spui adevărul…
Te-or huidui cu pietre, te-or răstigni pe cruce…
(Este oare o aluzie le războaiele napoleoniene?)

Nici în lumea naturală nu este pace, unde speciile se dușmănesc și se devoră. Concluzia la care ajungem este clară, deși indirectă: avem o lume tulburată, nicidecum cea mai bună din lumile posibile.

Personajul este situat într-un tablou romantic grandios: singur. într-o pădure, într-o noapte cu lună, în apropierea unei biserici și a unui turn de piatră, al cărui orologiu (inima de piatră -splendidă metaforă- bate miezul nopții.
Pe Eminescu tânăr, ca și pe Andrei Mureșanu, îl obsedează irepresibil rostul existenței umane, a ființei umane. Restul  i se pare absolut nesemnificativ, pierdere de vreme inutilă:
De mult, a lumii vorbe eu nu le mai ascult,
Nimic e pentru mine ce pentru ei e mult,
Același șir de patimi s-a tors și s-a retors
De mîinile uscate a vremii -mbătrânite
Și clfre-s pentru mine enigmele-ncâlcite...

Singura și obsedanta întrebare e una:
Cu dezlegări ciudate și cu
Frânturi de limbă ocupe-se copiii.
Eu pun o întrebare: nu nouă,
  Însă dreaptă, nu liberă, mai mare.
…Viața noastră însă, oricât de neagră fie,
Ea împlinește oare în lume vreo solie?
E scop în viața noastră,
Vreun scop al mântuirii?

Andrei Mureșanu dorește să afle dacă sacrificiul uman nobil are vreun rost la scara istoriei, ca un alt Hamlet care-și exprimă dilema existențială cu craniul lui Yorick în mână (idem, ibidem). Pentru a înțelege rostul sau lipsa de rost, Eminescu nu crează un peronaj  literar oarecare, ci în proiecția acestui tribun al neamului său își pune propriile sale zbuciumări, de la o vreme uitând efectiv de persona Nouă, celor din al XXI-lea secol, lucrurile ne par poate mai clare. Filosoful german nu avea dreptate. Dumnezeu putea face o lume perfectă, dar a creat un Univers în care să fim încercați pentru o existență superioară. În acest sens a lăsat niște condiții în care mereu să putem alege între ceea ce este bine și ceea ce este rău, adică nici integral bună și nici integral rea, ci cu acel dar, al LIBERTĂȚII dea putea face Binele sau Răul.

Celor care aleg Binele- în fapt a cunoaște pe Dumnezeu și a trăi după poruncile Lui-  li se promite o altă Existemță, eternă și perfectă.
Nu încape îndoialî că Dumnezeu putea face dintru început un Univers perfect, căci Atotputernic este, însă cauzele apariției Răului trec dincolo de lumea noastră, așa cum vedem și din Cartea lui Iov: întregul Univers trebuie să vadă ce este Răul și cine îl promovează, precum și consecințele lui subsecvente prin generații.
Dar noi așteptăm ceruri noi și pământ nou, în care locuiește dreptatea -glăsuiește Apocalipsa.

Prof. Vasile Găurean
Bistrița