Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

De la prieteni adunate:“Mi-a amintit de un fapt real”

De la prieteni adunate

“Mi-a amintit de un fapt real”

Domnului profesor, cu tristeţe

Festivalul Internaţional al Recitalurilor Dramatice de la Bacău, ediţia 2016, s-a încheiat cu un moment realmente extraordinar al actorului Răzvan Vasilescu, care a dăruit publicului din urbea lui Alecsandri şi Bacovia piesa-monolog „Profu’” a belgianului Jean-Pierre Dopagne (traducerea, Carmen Mocanu). După ce a itinerat-o prin teatre şi licee din Bucureşti şi din ţară, cu un succes împărţit între adolescenţi şi dascăli, a venit rândul băcăuanilor să afle nu din auzite despre suferinţele învăţământului contemporan din Europa şi poate din lume. Pe scurt, un profesor de literatură clasică universală, îndrăgostit de meseria lui aşa cum a văzut la propriii dascăli (interpretul, Răzvan Vasilescu, este el însuşi fiul unui renumit matematician din Ploieşti), pune tot sufletul în pregătirea lecţiilor despre capodopere ale literaturii lumii, oferindu-le elevilor din clasa terminală a unui liceu modele de conduită, chiar dacă faptele ţineau de domeniul ficţiunii. Din nefericire, elanul i se spulberă rapid: tinerii nu au reţinut nimic din seria de lecţii de până atunci şi, mai grav, nici nu vor să afle despre Eschil, Sofocle, Euripide, dar nici despre  Shakespeare (d. 23 apr. 1616) ori Molière. Sunt impertinenţi, răuvoitori, iar profesorii sunt „profi”, adică persoane fără identitate, lipsite de simţul realităţii de vreme ce nu le livrează elevilor cultură de televiziune, reality-show-uri etc. Ocupaţiile în timpul orelor sunt centrate pe îngrijirea corpului, iar dacă sunt atenţionaţi, devin şi mai insolenţi. Răbdarea dascălului, greu încercată, face loc iraţionalului: la începutul ultimei lecţii, după aceeaşi serie de afronturi, scoate arma şi împuşcă  jumătate din clasă. De vină ar fi atavismul: „Elevii sunt ca animalele: nu acţionează din inteligenţă, ci din instinct”. Evident, este judecat şi condamnat pe viaţă, dar prin prestarea unei munci speciale în folosul comunităţii: să meargă, ca un veritabil actor, în turnee şi să povestească întâmplările prin care a trecut şi care l-au adus în situaţia respectivă.

Piesa, care aşază „liceeni ignoranţi contra profesorilor disperaţi” (Le Figaro), vrea să ne liniştească: „Totul e însă ficţiune”. Prea târziu. Răzvan Vasilescu, derutat de reacţia publicului, a revenit în scenă pentru a întreba şi a răspunde: „Chiar m-aţi crezut? E teatru!”  Da, dar mai devreme spunea altceva: „Mergem la teatru ca să auzim adevărul; un adevăr pe care şi noi îl gândim, dar nu avem curajul să-l rostim”.

Trama relatată cu naturaleţe şi talent (actorul este unul dintre cel mai bine cotaţi la nivel naţional) mi-a amintit de un fapt real, din păcate. În crâmpeiele sale de biografie, Zoe Dumitrescu-Buşulenga descrie starea şcolii româneşti şi involuntar deschide o rană nevindecată. La unul dintre cursurile de literatură universală ţinute în faţa studenţilor bucureşteni, le-a vorbit despre… Eschil, Sofocle, Euripide, Plaut ş.a. cu tot arsenalul de exemple, comentarii, citate, însoţite de patosul pe care i-l ştim de la conferinţele radiofonice, dacă nu de la întâlnirile cu cititorii din ţară. La un moment dat, aude glasul unui tânăr din sală: „Doamnă profesoară, mai lăsaţi-ne cu vechiturile astea. De ce nu ne aduceţi ceva nou, din secolul nostru?” Aparent calmă, conferenţiara şi-a strâns hârtiile de pe catedră, a spus bună ziua şi a plecat. În cabinet a scris cererea de retragere din activitatea didactică, valabilă începând cu ziua următoare. „Există şi o criză a culturii – spunea după 1990. Mă uit la programele universităţilor: nu mai găsesc nici urmă de greacă, de latină. Respectul pentru clasici nu mai există. Nu ne interesează trecutul; numai prezentul. Iar asta ne taie rădăcinile. O lume fără rădăcini este o lume fără morală”. Mai e de comentat?

Ioan Dănilă

(Culeasă de Ion  N. Oprea din Deşteptarea, Bacău, [anul XXVI], nr.7610/22.04.2016, p. 8, rubrica „Limba ce-o vorbim şi-o scriem”)

 

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5