ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Nicolae CORNESCIAN

De pe alt Pământ

Ne aminteam mai mult decât izbuteam să trăim. Acea oră
ce repeta tot ce priveam şi credeam să ar fi putut exista. Asemenea
visului plin de cer, pe când, în privirile noastre, doar malul retras
marca ultima limită a orizontului. Vidul în care văzutul devenea presupunere;
marginea depărtărilor noastre, ademenind spre necunoscut. Acolo unde totul
putea fi întru totul diferit. Putea repeta drumuri continuând în oglinzi uitate
prin braniştile de arbori transparenţi, ape izvorând chiar din cer. Plantaţii presupuse,
visate uneori. Văzute chiar şi aici. În geamuri şi vitrine. Pe tablouri repetând
ceea ce putea fi real. Redând în amănunt apropierile posibile. Raze revărsate peste
nuanţele văzduhului închegat. Tot mai clar şi tot mai prezent. Plin de luciri
ce ne uneau privirile într-o singură lumină. Amintindu-ne că poate
nici nu eram aici. În acest muzeu plin de umbre îmbrăcate în piatră.
Amintind alte contururi. A ceva ce putea exista şi în prezenţa noastră.
Chiar şi în preajma crengilor trecând prin sticle rămase intacte. Crengi de cristal
şi gheaţă. De forma striaţiilor zărite pe netezimea mării de la marginea cerului.
Amintite chiar şi în aceste clipe în care privirile se divizau în fascicule
verzi şi albastre, suprapuse şi intersectate, permiţându-ne să privim
din mai multe unghiuri, concomitent. Doar pentru a percepe ceea ce aparţinea
altor dimensiuni; pline de lumini ce penetrau tocmai acele umbre din care erupea
întunericul. Pline de mai multe nuanţe decât ar fi putut exista vreodată pe Pământ.
Şi ceva ce era evident: mări din care se revărsau râuri. Aduceau rădăcini
împletite-n năvoade. Divizându-se în alte ştraifuri. Doar ca să recunoaştem
tot ce nu izbuteam să uităm. Doar ca să ne amintim mai mult decât am fi putut
trăi vreodată. În acel timp trecător. Când totul devenea altceva.
Se repeta când nu mai putea fi amintit.