DEBUT

ANDREEA  CRUŢ

         Andreea Cruţ e din Vlăsineşti, are 18 ani şi este elevă în clasa a XI-a  la  Liceul Teoretic „Dr. Mihai Ciucă” din Săveni. Spune Andreea  despre sine: „Pasiunea mea pentru creaţie literară a început să existe şi să se manifeste la începutul liceului, perioada marilor schimbări emoţionale şi de comportament. Farmecul unor versuri este însuşi misterul bine pitit după şablonul, numit generic, inteligibil. Eu sunt de părere că un poet nu este altceva decât exponentul lumii din care face parte: „Dacă nu exprimă gândul tuturor, geniul trece prin lume ca o torţă care nu luminează” – Constantin Noica. De aceea versurile sunt mărturii vădite şi răstălmăcite ale lumii de pretutindeni şi în foarte mică măsură frământări ale eului poetic”.

            Poezia Andreei Cruţ vine de undeva din sferele înalte şi, luând pe pământ un aliniament filozofic, trece delicat în lucrurile mărunte.  Versurile acestei poete nu-şi iau zborul, ele vin  de undeva şi  se aşează cuminţi la picioarele ei aşteptând să le mângâie.

Continuă Andreea Cruţ: „Dacă am  o coală în faţă, aceasta nu rămâne pentru mult timp goală; simt o plăcere fantastică când trăiesc stările şi emoţiile care par însufleţite odată ce ajung  a fi tipărite. Nimic nu este ceea ce pare a fi, iar ceea ce pare a fi este un substrat egoist a ceea ce se dovedeşte a fi, de aceea îndemn ca poezia să nu fie numai citită şi, eventual, comentată, ci şi pătrunsă”. (Georgică Manole)

 

Izvor de gândire

 Răsărit-au arbori în iad

Iar din cer picături de praf –cad

Izvorul de stâncă mereu s-a lovit

Cel pedepsit parcurge drumul lung, infinit

E beznă în lumina asta orbitoare

Din neant apar cenuşi răsăritoare

Aerul nu-i decât zgură-necăcioasă

Pitit bine dup-o faţă pioasă.

Arcuirea domoală a eului negru

Îndeamnă trăirea spre viaţă funebru.

Nimic nu se cristalizează din apă

Nimic nu învie din piatră seacă.

S-aşteaptă-un vis reveletor

De trăiri mărunte dătător.

 

Quelque chose imaginé

 

C’est une chose éphémère

Qui porte un manteau blanc, clair,

C’est une existence morbide

Qui n’est pas toujours perfide

Quand nous ne pouvons  (faire plus) rien

Notre esprit a un gardien

Quand nous, les gens, sommes crevés

Et la solitude est présente

Comme le vent

 Qui seul peut

Faire la Terre comme il veut

Il n’y a que les mots

Qui dominent et disent : il faut

(Qu’)Il faut ça et ça

Mais l’être n’en veut pas

Moi, je veux faire des choses petites

Rien de grand, beaucoup de parties infinies

Notre lutte d’abord damné,

Est quelque chose imaginé.

 

Schimbare

 

Mereu se ajunge la compromis

Pentru a nu cădea-n abis

Dar poate căderea nu omoară

Poate e o şansă dată a doua oară.

 

Nu ştii ce poţi trăi

Şi nici ziua când muri

Ştii doar că acum eşti

O piesă din setul cu ceşti.

 

E ingrat să gândeşti la sine

Delăsarea poate face bine

De aceea căderea nu e rea

E doar un alt strat căzut de nea.

 

Deseori cugetul nu-ţi e amic

Te trădează mârşav, ţi-e inamic

Aştepţi ajutor, eşti singur, izolat

Solitudinea viaţa şi-a curmat.

 

Sunt multe lucruri în jur

Ce nu sunt făurite pur

Nu poţi aştepta dreptatea

Când pe tavă ţi-e servită răutatea.

 

Jocurile de cuvinte sunt înşelătoare

Pot fi nişte crime răsunătoare

Fapta nu loveşte la fel de greu

Precum o insultă aruncată mereu.

 

Făţarnic e văzută schimbarea

E mai detestată decât trădarea

E, însă, firesc să nu rişti,

Să nu vrei lumea să mişti.

 

Accepţi vrute şi nevrute

Primeşti lucruri deja făcute

De ce să spui nu refuzi?

De ce, voit, iarăşi te afunzi?

 

Doar pământ

 

În jur e doar pământ

Niciun sunet, nimic, niciun cuvânt

Deşi am semănat din greu

Tot ce-au vrut şi au visat mereu.

 

Peste tot am semănat

Părţi din mine-am aruncat

Însă gropile nu s-au acoperit

Superficial, cu buruieni, m-au învelit.

 

A existat doar cineva atunci

Care a înţeles ce porunci

Mi-am dat mie şi tuturor

A înţeles, fără să-i spun, jocul lor.

 

Trăirea-i disparată, e nebună,

E în orice fel, dar nu-i comună

Doar cineva a înţeles adevărul

Nefiind d-ajuns pentru a afla misterul.

 

D-atunci eul mi s-a ferecat

S-a speriat teribil că va fi furat,

Totul s-a dovedit a fi curat

Nu a fost decât un gând fabricat.

 

Mi-am zis să mă opresc

Pacea să nu mai cerşesc

Căci am avut asta mereu-

Am greşit când m-am arătat drept eu.

 

În trecut se odihneşte a mea cenuşă

Ţinută după o neagră uşă

În trecut sufletu-mi trăieşte

Scutură de praf, priveşte, răsfoieşte.

 

Astăzi totul e de fapt nimic

Ce se prelinge cu chin, pic cu pic

De pe un versant fals al gândirii

Mult prea controlat, damnat muririi.

 

Negrul şi albul muzical completeză

Râurile de sânge ce vegheză

Natura pură şi nepătată

A trăirii ce va fi căutată.

 

Sub Soare e loc pentru toţi

Nenăscuţi, vii şi morţi

Asta, însă n-o-nţeleg ei

Cei ce taie-n carne ca bravi zmei.

 

Nu ştiu…

 

Lacrimile de zăpadă spală cerul

Iar pe pământ sporesc gerul

Eu sunt ingheţat, nu am scăpare

Dar voi fi pân’ la ultima suflare

Unul din îngerii tăi păzitori

Privindu-te cu ochi tremurători.

În pământ este viaţa şi moartea

În pământ este scrisă cartea

Sufletului meu pururi rătăcitor,

E sau nu conquistador?

Asta nu ştiam şi nici nu ştiu

Gândesc la asta chiar de-i târziu.

E atât de bine, când frigul te cuprinde

Şi fiori prea scumpi ‘cearcă a îţi vinde

Dar tu-i refuzi, de ei nevoie n-ai

Vrei s-auzi un cântec calm de nai.

Cufundat-n orfisme de tot felul

În lumea celor mari tu eşti flagelul

Căruia nu îi iese nimic

Deşi se chinuie câte-un pic,

În fiecare zi a existenţei sordide

S-aib-o parte a fericirii morbide.

 

Foc îngheţat

 

Lacrimi de foc şi gheaţă cădeau

Pământul cel ars îl umezeau

Din arşiţă şi udeală a ieşi izbuteau

Doar dureri ce viaţa îmblânzeau.

 

În medie focul şi gheaţa dau căldură

Însă iubirea pricinuieşte doar ură

Lumea e concepută îndoielnic

Aşa că omul e un nemernic.

 

Satira nu-şi mai găseşte rostul

Pentru a fi cinstit mare costul

Trăim ca nişte insecte mate

Ne complacem în orori late.