DEBUT
Andreea Cruţ e din Vlăsineşti, are 18 ani şi este elevă în clasa a XI-a la Liceul Teoretic „Dr. Mihai Ciucă” din Săveni. Spune Andreea despre sine: „Pasiunea mea pentru creaţie literară a început să existe şi să se manifeste la începutul liceului, perioada marilor schimbări emoţionale şi de comportament. Farmecul unor versuri este însuşi misterul bine pitit după şablonul, numit generic, inteligibil. Eu sunt de părere că un poet nu este altceva decât exponentul lumii din care face parte: „Dacă nu exprimă gândul tuturor, geniul trece prin lume ca o torţă care nu luminează” – Constantin Noica. De aceea versurile sunt mărturii vădite şi răstălmăcite ale lumii de pretutindeni şi în foarte mică măsură frământări ale eului poetic”.
Poezia Andreei Cruţ vine de undeva din sferele înalte şi, luând pe pământ un aliniament filozofic, trece delicat în lucrurile mărunte. Versurile acestei poete nu-şi iau zborul, ele vin de undeva şi se aşează cuminţi la picioarele ei aşteptând să le mângâie.
Continuă Andreea Cruţ: „Dacă am o coală în faţă, aceasta nu rămâne pentru mult timp goală; simt o plăcere fantastică când trăiesc stările şi emoţiile care par însufleţite odată ce ajung a fi tipărite. Nimic nu este ceea ce pare a fi, iar ceea ce pare a fi este un substrat egoist a ceea ce se dovedeşte a fi, de aceea îndemn ca poezia să nu fie numai citită şi, eventual, comentată, ci şi pătrunsă”. (Georgică Manole)
Izvor de gândire
Răsărit-au arbori în iad Iar din cer picături de praf –cad Izvorul de stâncă mereu s-a lovit Cel pedepsit parcurge drumul lung, infinit E beznă în lumina asta orbitoare Din neant apar cenuşi răsăritoare Aerul nu-i decât zgură-necăcioasă Pitit bine dup-o faţă pioasă. Arcuirea domoală a eului negru Îndeamnă trăirea spre viaţă funebru. Nimic nu se cristalizează din apă Nimic nu învie din piatră seacă. S-aşteaptă-un vis reveletor De trăiri mărunte dătător. Quelque chose imaginé C’est une chose éphémère Qui porte un manteau blanc, clair, C’est une existence morbide Qui n’est pas toujours perfide Quand nous ne pouvons (faire plus) rien Notre esprit a un gardien Quand nous, les gens, sommes crevés Et la solitude est présente Comme le vent Qui seul peut Faire la Terre comme il veut Il n’y a que les mots Qui dominent et disent : il faut (Qu’)Il faut ça et ça Mais l’être n’en veut pas Moi, je veux faire des choses petites Rien de grand, beaucoup de parties infinies Notre lutte d’abord damné, Est quelque chose imaginé. Schimbare Mereu se ajunge la compromis Pentru a nu cădea-n abis Dar poate căderea nu omoară Poate e o şansă dată a doua oară. Nu ştii ce poţi trăi Şi nici ziua când muri Ştii doar că acum eşti O piesă din setul cu ceşti. E ingrat să gândeşti la sine Delăsarea poate face bine De aceea căderea nu e rea E doar un alt strat căzut de nea. Deseori cugetul nu-ţi e amic Te trădează mârşav, ţi-e inamic Aştepţi ajutor, eşti singur, izolat Solitudinea viaţa şi-a curmat. Sunt multe lucruri în jur Ce nu sunt făurite pur Nu poţi aştepta dreptatea Când pe tavă ţi-e servită răutatea. Jocurile de cuvinte sunt înşelătoare Pot fi nişte crime răsunătoare Fapta nu loveşte la fel de greu Precum o insultă aruncată mereu. Făţarnic e văzută schimbarea E mai detestată decât trădarea E, însă, firesc să nu rişti, Să nu vrei lumea să mişti. Accepţi vrute şi nevrute Primeşti lucruri deja făcute De ce să spui nu refuzi? De ce, voit, iarăşi te afunzi? Doar pământ În jur e doar pământ Niciun sunet, nimic, niciun cuvânt Deşi am semănat din greu Tot ce-au vrut şi au visat mereu. Peste tot am semănat Părţi din mine-am aruncat Însă gropile nu s-au acoperit Superficial, cu buruieni, m-au învelit. A existat doar cineva atunci Care a înţeles ce porunci Mi-am dat mie şi tuturor A înţeles, fără să-i spun, jocul lor. Trăirea-i disparată, e nebună, E în orice fel, dar nu-i comună Doar cineva a înţeles adevărul Nefiind d-ajuns pentru a afla misterul. D-atunci eul mi s-a ferecat S-a speriat teribil că va fi furat, Totul s-a dovedit a fi curat Nu a fost decât un gând fabricat. Mi-am zis să mă opresc Pacea să nu mai cerşesc Căci am avut asta mereu- Am greşit când m-am arătat drept eu. În trecut se odihneşte a mea cenuşă Ţinută după o neagră uşă În trecut sufletu-mi trăieşte Scutură de praf, priveşte, răsfoieşte. Astăzi totul e de fapt nimic Ce se prelinge cu chin, pic cu pic De pe un versant fals al gândirii Mult prea controlat, damnat muririi. Negrul şi albul muzical completeză Râurile de sânge ce vegheză Natura pură şi nepătată A trăirii ce va fi căutată. Sub Soare e loc pentru toţi Nenăscuţi, vii şi morţi Asta, însă n-o-nţeleg ei Cei ce taie-n carne ca bravi zmei. Nu ştiu… Lacrimile de zăpadă spală cerul Iar pe pământ sporesc gerul Eu sunt ingheţat, nu am scăpare Dar voi fi pân’ la ultima suflare Unul din îngerii tăi păzitori Privindu-te cu ochi tremurători. În pământ este viaţa şi moartea În pământ este scrisă cartea Sufletului meu pururi rătăcitor, E sau nu conquistador? Asta nu ştiam şi nici nu ştiu Gândesc la asta chiar de-i târziu. E atât de bine, când frigul te cuprinde Şi fiori prea scumpi ‘cearcă a îţi vinde Dar tu-i refuzi, de ei nevoie n-ai Vrei s-auzi un cântec calm de nai. Cufundat-n orfisme de tot felul În lumea celor mari tu eşti flagelul Căruia nu îi iese nimic Deşi se chinuie câte-un pic, În fiecare zi a existenţei sordide S-aib-o parte a fericirii morbide. Foc îngheţat Lacrimi de foc şi gheaţă cădeau Pământul cel ars îl umezeau Din arşiţă şi udeală a ieşi izbuteau Doar dureri ce viaţa îmblânzeau. În medie focul şi gheaţa dau căldură Însă iubirea pricinuieşte doar ură Lumea e concepută îndoielnic Aşa că omul e un nemernic. Satira nu-şi mai găseşte rostul Pentru a fi cinstit mare costul Trăim ca nişte insecte mate Ne complacem în orori late.Drept de autor © 2009-2024 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania