Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

    DEBUT: ANDREEA CRUȚ

    DEBUT

    Crut,AndreeaANDREEA  CRUŢ

             Andreea Cruţ e din Vlăsineşti, are 18 ani şi este elevă în clasa a XI-a  la  Liceul Teoretic „Dr. Mihai Ciucă” din Săveni. Spune Andreea  despre sine: „Pasiunea mea pentru creaţie literară a început să existe şi să se manifeste la începutul liceului, perioada marilor schimbări emoţionale şi de comportament. Farmecul unor versuri este însuşi misterul bine pitit după şablonul, numit generic, inteligibil. Eu sunt de părere că un poet nu este altceva decât exponentul lumii din care face parte: „Dacă nu exprimă gândul tuturor, geniul trece prin lume ca o torţă care nu luminează” – Constantin Noica. De aceea versurile sunt mărturii vădite şi răstălmăcite ale lumii de pretutindeni şi în foarte mică măsură frământări ale eului poetic”.

                Poezia Andreei Cruţ vine de undeva din sferele înalte şi, luând pe pământ un aliniament filozofic, trece delicat în lucrurile mărunte.  Versurile acestei poete nu-şi iau zborul, ele vin  de undeva şi  se aşează cuminţi la picioarele ei aşteptând să le mângâie.

    Continuă Andreea Cruţ: „Dacă am  o coală în faţă, aceasta nu rămâne pentru mult timp goală; simt o plăcere fantastică când trăiesc stările şi emoţiile care par însufleţite odată ce ajung  a fi tipărite. Nimic nu este ceea ce pare a fi, iar ceea ce pare a fi este un substrat egoist a ceea ce se dovedeşte a fi, de aceea îndemn ca poezia să nu fie numai citită şi, eventual, comentată, ci şi pătrunsă”. (Georgică Manole)

     

    Izvor de gândire

     Răsărit-au arbori în iad
    Iar din cer picături de praf –cad
    Izvorul de stâncă mereu s-a lovit
    Cel pedepsit parcurge drumul lung, infinit
    E beznă în lumina asta orbitoare
    Din neant apar cenuşi răsăritoare
    Aerul nu-i decât zgură-necăcioasă
    Pitit bine dup-o faţă pioasă.
    Arcuirea domoală a eului negru
    Îndeamnă trăirea spre viaţă funebru.
    Nimic nu se cristalizează din apă
    Nimic nu învie din piatră seacă.
    S-aşteaptă-un vis reveletor
    De trăiri mărunte dătător.
     
    Quelque chose imaginé
     
    C’est une chose éphémère
    Qui porte un manteau blanc, clair,
    C’est une existence morbide
    Qui n’est pas toujours perfide
    Quand nous ne pouvons  (faire plus) rien
    Notre esprit a un gardien
    Quand nous, les gens, sommes crevés
    Et la solitude est présente
    Comme le vent
     Qui seul peut
    Faire la Terre comme il veut
    Il n’y a que les mots
    Qui dominent et disent : il faut
    (Qu’)Il faut ça et ça
    Mais l’être n’en veut pas
    Moi, je veux faire des choses petites
    Rien de grand, beaucoup de parties infinies
    Notre lutte d’abord damné,
    Est quelque chose imaginé.
     
    Schimbare
     
    Mereu se ajunge la compromis
    Pentru a nu cădea-n abis
    Dar poate căderea nu omoară
    Poate e o şansă dată a doua oară.
     
    Nu ştii ce poţi trăi
    Şi nici ziua când muri
    Ştii doar că acum eşti
    O piesă din setul cu ceşti.
     
    E ingrat să gândeşti la sine
    Delăsarea poate face bine
    De aceea căderea nu e rea
    E doar un alt strat căzut de nea.
     
    Deseori cugetul nu-ţi e amic
    Te trădează mârşav, ţi-e inamic
    Aştepţi ajutor, eşti singur, izolat
    Solitudinea viaţa şi-a curmat.
     
    Sunt multe lucruri în jur
    Ce nu sunt făurite pur
    Nu poţi aştepta dreptatea
    Când pe tavă ţi-e servită răutatea.
     
    Jocurile de cuvinte sunt înşelătoare
    Pot fi nişte crime răsunătoare
    Fapta nu loveşte la fel de greu
    Precum o insultă aruncată mereu.
     
    Făţarnic e văzută schimbarea
    E mai detestată decât trădarea
    E, însă, firesc să nu rişti,
    Să nu vrei lumea să mişti.
     
    Accepţi vrute şi nevrute
    Primeşti lucruri deja făcute
    De ce să spui nu refuzi?
    De ce, voit, iarăşi te afunzi?
     
    Doar pământ
     
    În jur e doar pământ
    Niciun sunet, nimic, niciun cuvânt
    Deşi am semănat din greu
    Tot ce-au vrut şi au visat mereu.
     
    Peste tot am semănat
    Părţi din mine-am aruncat
    Însă gropile nu s-au acoperit
    Superficial, cu buruieni, m-au învelit.
     
    A existat doar cineva atunci
    Care a înţeles ce porunci
    Mi-am dat mie şi tuturor
    A înţeles, fără să-i spun, jocul lor.
     
    Trăirea-i disparată, e nebună,
    E în orice fel, dar nu-i comună
    Doar cineva a înţeles adevărul
    Nefiind d-ajuns pentru a afla misterul.
     
    D-atunci eul mi s-a ferecat
    S-a speriat teribil că va fi furat,
    Totul s-a dovedit a fi curat
    Nu a fost decât un gând fabricat.
     
    Mi-am zis să mă opresc
    Pacea să nu mai cerşesc
    Căci am avut asta mereu-
    Am greşit când m-am arătat drept eu.
     
    În trecut se odihneşte a mea cenuşă
    Ţinută după o neagră uşă
    În trecut sufletu-mi trăieşte
    Scutură de praf, priveşte, răsfoieşte.
     
    Astăzi totul e de fapt nimic
    Ce se prelinge cu chin, pic cu pic
    De pe un versant fals al gândirii
    Mult prea controlat, damnat muririi.
     
    Negrul şi albul muzical completeză
    Râurile de sânge ce vegheză
    Natura pură şi nepătată
    A trăirii ce va fi căutată.
     
    Sub Soare e loc pentru toţi
    Nenăscuţi, vii şi morţi
    Asta, însă n-o-nţeleg ei
    Cei ce taie-n carne ca bravi zmei.
     
    Nu ştiu…
     
    Lacrimile de zăpadă spală cerul
    Iar pe pământ sporesc gerul
    Eu sunt ingheţat, nu am scăpare
    Dar voi fi pân’ la ultima suflare
    Unul din îngerii tăi păzitori
    Privindu-te cu ochi tremurători.
    În pământ este viaţa şi moartea
    În pământ este scrisă cartea
    Sufletului meu pururi rătăcitor,
    E sau nu conquistador?
    Asta nu ştiam şi nici nu ştiu
    Gândesc la asta chiar de-i târziu.
    E atât de bine, când frigul te cuprinde
    Şi fiori prea scumpi ‘cearcă a îţi vinde
    Dar tu-i refuzi, de ei nevoie n-ai
    Vrei s-auzi un cântec calm de nai.
    Cufundat-n orfisme de tot felul
    În lumea celor mari tu eşti flagelul
    Căruia nu îi iese nimic
    Deşi se chinuie câte-un pic,
    În fiecare zi a existenţei sordide
    S-aib-o parte a fericirii morbide.
     
    Foc îngheţat
     
    Lacrimi de foc şi gheaţă cădeau
    Pământul cel ars îl umezeau
    Din arşiţă şi udeală a ieşi izbuteau
    Doar dureri ce viaţa îmblânzeau.
     
    În medie focul şi gheaţa dau căldură
    Însă iubirea pricinuieşte doar ură
    Lumea e concepută îndoielnic
    Aşa că omul e un nemernic.
     
    Satira nu-şi mai găseşte rostul
    Pentru a fi cinstit mare costul
    Trăim ca nişte insecte mate
    Ne complacem în orori late.


    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați

    Lasă un comentariu

    Drept de autor © 2009-2021 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5