Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

DEBUT: ANDREEA CRUȚ

DEBUT

Crut,AndreeaANDREEA  CRUŢ

         Andreea Cruţ e din Vlăsineşti, are 18 ani şi este elevă în clasa a XI-a  la  Liceul Teoretic „Dr. Mihai Ciucă” din Săveni. Spune Andreea  despre sine: „Pasiunea mea pentru creaţie literară a început să existe şi să se manifeste la începutul liceului, perioada marilor schimbări emoţionale şi de comportament. Farmecul unor versuri este însuşi misterul bine pitit după şablonul, numit generic, inteligibil. Eu sunt de părere că un poet nu este altceva decât exponentul lumii din care face parte: „Dacă nu exprimă gândul tuturor, geniul trece prin lume ca o torţă care nu luminează” – Constantin Noica. De aceea versurile sunt mărturii vădite şi răstălmăcite ale lumii de pretutindeni şi în foarte mică măsură frământări ale eului poetic”.

            Poezia Andreei Cruţ vine de undeva din sferele înalte şi, luând pe pământ un aliniament filozofic, trece delicat în lucrurile mărunte.  Versurile acestei poete nu-şi iau zborul, ele vin  de undeva şi  se aşează cuminţi la picioarele ei aşteptând să le mângâie.

Continuă Andreea Cruţ: „Dacă am  o coală în faţă, aceasta nu rămâne pentru mult timp goală; simt o plăcere fantastică când trăiesc stările şi emoţiile care par însufleţite odată ce ajung  a fi tipărite. Nimic nu este ceea ce pare a fi, iar ceea ce pare a fi este un substrat egoist a ceea ce se dovedeşte a fi, de aceea îndemn ca poezia să nu fie numai citită şi, eventual, comentată, ci şi pătrunsă”. (Georgică Manole)

 

Izvor de gândire

 Răsărit-au arbori în iad
Iar din cer picături de praf –cad
Izvorul de stâncă mereu s-a lovit
Cel pedepsit parcurge drumul lung, infinit
E beznă în lumina asta orbitoare
Din neant apar cenuşi răsăritoare
Aerul nu-i decât zgură-necăcioasă
Pitit bine dup-o faţă pioasă.
Arcuirea domoală a eului negru
Îndeamnă trăirea spre viaţă funebru.
Nimic nu se cristalizează din apă
Nimic nu învie din piatră seacă.
S-aşteaptă-un vis reveletor
De trăiri mărunte dătător.
 
Quelque chose imaginé
 
C’est une chose éphémère
Qui porte un manteau blanc, clair,
C’est une existence morbide
Qui n’est pas toujours perfide
Quand nous ne pouvons  (faire plus) rien
Notre esprit a un gardien
Quand nous, les gens, sommes crevés
Et la solitude est présente
Comme le vent
 Qui seul peut
Faire la Terre comme il veut
Il n’y a que les mots
Qui dominent et disent : il faut
(Qu’)Il faut ça et ça
Mais l’être n’en veut pas
Moi, je veux faire des choses petites
Rien de grand, beaucoup de parties infinies
Notre lutte d’abord damné,
Est quelque chose imaginé.
 
Schimbare
 
Mereu se ajunge la compromis
Pentru a nu cădea-n abis
Dar poate căderea nu omoară
Poate e o şansă dată a doua oară.
 
Nu ştii ce poţi trăi
Şi nici ziua când muri
Ştii doar că acum eşti
O piesă din setul cu ceşti.
 
E ingrat să gândeşti la sine
Delăsarea poate face bine
De aceea căderea nu e rea
E doar un alt strat căzut de nea.
 
Deseori cugetul nu-ţi e amic
Te trădează mârşav, ţi-e inamic
Aştepţi ajutor, eşti singur, izolat
Solitudinea viaţa şi-a curmat.
 
Sunt multe lucruri în jur
Ce nu sunt făurite pur
Nu poţi aştepta dreptatea
Când pe tavă ţi-e servită răutatea.
 
Jocurile de cuvinte sunt înşelătoare
Pot fi nişte crime răsunătoare
Fapta nu loveşte la fel de greu
Precum o insultă aruncată mereu.
 
Făţarnic e văzută schimbarea
E mai detestată decât trădarea
E, însă, firesc să nu rişti,
Să nu vrei lumea să mişti.
 
Accepţi vrute şi nevrute
Primeşti lucruri deja făcute
De ce să spui nu refuzi?
De ce, voit, iarăşi te afunzi?
 
Doar pământ
 
În jur e doar pământ
Niciun sunet, nimic, niciun cuvânt
Deşi am semănat din greu
Tot ce-au vrut şi au visat mereu.
 
Peste tot am semănat
Părţi din mine-am aruncat
Însă gropile nu s-au acoperit
Superficial, cu buruieni, m-au învelit.
 
A existat doar cineva atunci
Care a înţeles ce porunci
Mi-am dat mie şi tuturor
A înţeles, fără să-i spun, jocul lor.
 
Trăirea-i disparată, e nebună,
E în orice fel, dar nu-i comună
Doar cineva a înţeles adevărul
Nefiind d-ajuns pentru a afla misterul.
 
D-atunci eul mi s-a ferecat
S-a speriat teribil că va fi furat,
Totul s-a dovedit a fi curat
Nu a fost decât un gând fabricat.
 
Mi-am zis să mă opresc
Pacea să nu mai cerşesc
Căci am avut asta mereu-
Am greşit când m-am arătat drept eu.
 
În trecut se odihneşte a mea cenuşă
Ţinută după o neagră uşă
În trecut sufletu-mi trăieşte
Scutură de praf, priveşte, răsfoieşte.
 
Astăzi totul e de fapt nimic
Ce se prelinge cu chin, pic cu pic
De pe un versant fals al gândirii
Mult prea controlat, damnat muririi.
 
Negrul şi albul muzical completeză
Râurile de sânge ce vegheză
Natura pură şi nepătată
A trăirii ce va fi căutată.
 
Sub Soare e loc pentru toţi
Nenăscuţi, vii şi morţi
Asta, însă n-o-nţeleg ei
Cei ce taie-n carne ca bravi zmei.
 
Nu ştiu…
 
Lacrimile de zăpadă spală cerul
Iar pe pământ sporesc gerul
Eu sunt ingheţat, nu am scăpare
Dar voi fi pân’ la ultima suflare
Unul din îngerii tăi păzitori
Privindu-te cu ochi tremurători.
În pământ este viaţa şi moartea
În pământ este scrisă cartea
Sufletului meu pururi rătăcitor,
E sau nu conquistador?
Asta nu ştiam şi nici nu ştiu
Gândesc la asta chiar de-i târziu.
E atât de bine, când frigul te cuprinde
Şi fiori prea scumpi ‘cearcă a îţi vinde
Dar tu-i refuzi, de ei nevoie n-ai
Vrei s-auzi un cântec calm de nai.
Cufundat-n orfisme de tot felul
În lumea celor mari tu eşti flagelul
Căruia nu îi iese nimic
Deşi se chinuie câte-un pic,
În fiecare zi a existenţei sordide
S-aib-o parte a fericirii morbide.
 
Foc îngheţat
 
Lacrimi de foc şi gheaţă cădeau
Pământul cel ars îl umezeau
Din arşiţă şi udeală a ieşi izbuteau
Doar dureri ce viaţa îmblânzeau.
 
În medie focul şi gheaţa dau căldură
Însă iubirea pricinuieşte doar ură
Lumea e concepută îndoielnic
Aşa că omul e un nemernic.
 
Satira nu-şi mai găseşte rostul
Pentru a fi cinstit mare costul
Trăim ca nişte insecte mate
Ne complacem în orori late.


Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5