Debut literar: Cosmina ODĂGERU

Cosmina Odăgeru, născută în Sighetu Marmaţiei, acum mai puțin de 18 ani (1 aug.1997), locuiește în Baia Mare, Maramureș.

Vine, pentru prima dată, acum la Luceafărul din plaiul eminescian cu:

AVENTURĂ DECEDATĂ PREMATUR

(autopsii)

balada iubirilor pierdute la cazino

1

ce poetic ce frumos e somnul nostru împreună
stau & îl privesc de la distanță (mă-ntreb cât ne-ar lua dac-am străbate edenul
doar cu merindele din geantă câte priviri am simți câte arome am vedea
cât de dulce ar fi pericolul dacă ne-am duce singuri înspre el)
dacă eu sunt eva fii tu șarpele care mă-ndeamnă & lasă-l pe adam să se rostogolească pe pământ de dorință
sau fii pomul ce ține umbră întregii creații & dă-mi mie privilegiul de a fi un simplu măr otrăvit cu sărutul cel dintâi
ne rămâne doar să ne completăm pentru eternitate

în balada iubirilor pierdute la cazino.

2

când mă vezi că vin în grabă & în mâini am buchetul de profiterol
ce-mi tremură de parcă ar vrea să scape (dar nu-l las nu-l las căci trebuie să fie martor al iubirii)
să-ți pleci capul înspre mine & să-mi zâmbești cu răbdare & doar un strop de amăgire
căci mă pregătesc să fiu mireasa ce de la nuntă asta va pleca doar în mormânt
* în mormânt de iau cu mine iubite nu-ți fie frică
ne vom îmbrățișa & acolo ca în patul conjugal & voi lăsa întunericul să ne facă poze
să le pună pe prima pagină din ziar & să nu uiți să zâmbești vreau ca prima pagină din ziar să aibă ca titlu

aventura noastră decedată prematur.

când se lasă seara pe grănicerilor

a r s u r i  d e  ț i g a r ă  p e  î n c h e i e t u r i  f i n e

bețișoarele astea parfumate nu se vor împărți
niciodată la doi s-a înecat & clepsidra valizele sunt
mult mai grele decât erau când am venit.

aveai 17 ani când te-ai îmbătat prima oară în noaptea
aia ți-ai deschis sufletul & din torace ți-au ieșit doar
molii amorțite de almdudler cu votcă ți-am spus că
mi-ar plăcea să am un băiat & o fată dar heroina nu
poate să unească o familie urmărește reclamele
dacă nu mă crezi brațele tale mă mai apasă și acum
coastele nu pot să țină atâtea anotimpuri unde erai când
se termina august în gara de nord am rămas doar eu &
biletul care nu te-a mai cunoscut niciodată.
*
punct & de la capăt se lasă cortina dacă nu ne
aplaudă nimeni să ne aplaudăm singuri amor
cărtărescu spune că ninge pe colentina cred
că ninge & peste noi ambuteiaj pe autostradă în
plină furtună de zăpadă eu pe gene am doar praf
sticlele astea de bere păstrează gustul tău le-am rupt
etichetele aveau amprentele tale e marți seara
& barurile sunt închise mereu mi-a plăcut pericolul
cândva mi-ai plăcut & tu dacă vreodată ți se face
dor de mine sunt lângă statuia ostașului român nici
acum nu știu la ce se referă toate semnele astea
de circulație.

n-am mai scris altă romanță  

(port noaptea dialoguri cu mine
monologul ăsta a văzut deja prea multe
apusuri în doi)

te iubesc –“
te iubesc chiar dacă urăsc cuvântul
chiar dacă mi-e greu uneori să mă iubesc & pe mine
te iubesc pentru că e mai simplu
decât să-mi redactez lucrarea de doctorat
te iubesc pentru pentru că ești singurul ce-mi mai
alimentează nevroza.
tu & cu mine suntem o legendă vie
suntem vladimir script 12 pe când ei
sunt times new roman pe certificatul nostru
de garanție scrie că suntem legați
până la ultimul crăciun când ne-am cunoscut
n-aveam nicio idee că nuca nu se potrivește
în perete.

te atingi ca să mai simți un strop de sinceritate
căsnicia noastră îți pulsează încă-n vene la ce e bun nor
de ploaie dacă ține umbră doar peste motivele tale să
mai speri – n-am înțeles de ce pleacă anxietatea când
suntem singuri & goi dar degetele astea au știut mereu
unde apune soarele.

se termină

îl privesc și dintr-o dată înțeleg la ce se referă furtuna
când se lovește trist de pereții noștri de marmură albă
ei doi s-au completat mereu în nuanțe contrastante
azi mă lovesc razele mai mult ca niciodată

când te doare înseamnă că îți pasă –€“

cuvintele lui și-au pierdut ecoul de când vorbim
amândoi aceeași limbă o știe & el
o aflu & eu
nu mă doare victor dar credeam că ehcinocțiul
e mult mai departe trebuie să înțelegi că mă surpinde
fiecare zi de octombrie astea sunt semnele timpurii
ale demenței la un om îndrăgostit.

victor pictează eu respir – habar nu ai ce înseamnă
asta pentru mine de când am început să învăț
franceza am știut că mă pregătesc să traduc iubirea
iubirea nu înțelege iubirea nu vrea
cred că ți-ai uitat încă amprentele pe venele ei subțiri
ia-le înapoi poate îți vor lipsi vreodată
nu vreau să îți mai aud vocea când vorbesc cu mine
mi-ai intrat în creier de prea multe ori
poate orice anevrism are de fapt un nume
vreau doar să mai adorm o dată sub cireșul din grădină.

fluturi

sunt zile când mi-e dor
de tine & de colecția ta
de fluturi
aveai atât de mulți
că i-ai pierdut prin tot orașul
i-ai lăsat să zboare
duminica la amiază
zeci de mii de aripi colorate
bântuie orașul –
tu nu ești nicăieri.