Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Debut literar: Teona GRĂDINARU – VRANCIU

ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Primit pentru publicare: 05 Iul. 2018
Contributoriu: Lilioara MACOVEI
Autor: Teona GRĂDINARU – VRANCIU, 15 ani – Colegiul Naţional ,,Mihai Eminescu” Botoşani
Cenaclul DinOgor
Publicat: 08 Iul. 2018
Editor: Ion ISTRATE 

Teona GRĂDINARU – VRANCIU

Eram plictisită, dar aveam inspirație…

 

Cred că eram prin toamna anului 2016…Știu că era o zi ploioasă și aveam chef să fac ceva util. Mă săturasem de monotonia de a face încă un test pentru marea Evaluare Națională care avea să mă lovească peste câteva luni și eram stresată ca naiba. Voiam să fac ceva, altceva, așa că am luat un pix care era aruncat pe birou și o bucată de hârtie care era mâzgălită și am început să îmi dau drumul la scris. Era și este un sentiment aparte să vezi cum ai format un râu plin de cuvinte care se combină în rime armonioase. Să vezi cum o poveste ia naștere în fața ta. E ceva special. E ceva care provoacă dependență și îndeamnă la mai mult.
E un mod de viață, un vis frumos din care nu vreau să mă trezesc. Poezia. Poemul. Proza. Am găsit lucrul în care îmi canalizez energia, îmi regurgitez sentimentele și emoțiile, îmi creez lumea în care vreau să fiu, mă regăsesc pe mine însumi. Pot să spun că înainte aveam nevoie de ceva care să mă calmeze pentru că mereu eram agitată și din cauza asta am și mici probleme. Dar nu asta e important. Ideea e că toți ar trebui să încerce asta măcar odată, pentru că nu aveți ce pierde.
Pot sa zic că la început eram o sămânță, adică scriam aiurea, nici eu nu știam despre ce scriam, dar îmi plăcea. Apoi am început să mă dezvolt și am prins rădăcini. Știam clar ce vreau să scriu. Iar la un moment dat am devenit (asta fiind și starea mea actuală), o mică floare.

Begonia


 

Velma avea o floare,
o Begonie, mai exact,
în ghiveci.
Era frumoasă… floarea.
Şi ea, adică Velma, era
frumoasă,
sau cel puţin aşa a crezut Sam.
Şi el, adică Sam, era
înalt.
Velma şi Sam erau împreună,
până ce Donna a decis că nu le stă bine,
adică nu le stă bine împreună,
iar cei doi iubţi (foşti iubiţi şi acutali foşti)
s-au despărţit.
I-au căzut Begoniei nişte petale.
Părinţii Velmei se iubeau
şi ei, adică părinţii, erau
fericiţi.
Am spus „erau” şi nu „sunt” pentru că
ei au dat divorţ,
adică s-au despărţit unul de celălalt,
şi nu au mai rămas împreună.
Begonia deja începuse să se ofilească.
Velma avea şi un câine, Fred
Şi el, adică Fred, era
sănătos şi jucăuş,
iar într-o zi nu a mai fost.
Nu a mai fost nici el pe Pământ,
adică murise.
Begonia a ajuns în acelaşi stadiu, ca Fred,
adică murise şi ea.
Velma ajunsese în aceeaşi fază, ca şi părinţii ei,
adică despărţită de mama ei,
de micul ei cartier,
de drăguţul ei oraş,
de acest mic Pământ,
adică devenise astronaut.

Anatomie


 

Ți-am luat pielea ca să mă învelesc,
Îmi era frig.
Ți-am furat buzele,
Voiam să fiu sărutată și să sărut  razele de soare.
Ochii, ți-i i-am lăsat în pace,
Voiam să vezi ce frumos ne contopim.
Mi-ai extras inima,
Aveai nevoie de ea ca să te simți viu.
Mi-ai confiscat urechile,
Trebuia să mă auzi cum te strig.
Mâinile, mi-i le-ai lăsat la locul lor,
Tânjeai după caldele mele îmbrățișări.
Ți-am răpit o coastă,
Trebuia să tai ceața. Era prea densă.
Mi-ai împrumutat și stomacul,
Aveam nevoie de el ca să diger sentimentele.
Iar picioarele, ți-i le-am lăsat.
Aveai nevoie de o libertate,
Iar eu nu am fost capabilă în a ți-o da…

Încheiere


 

Prolog:

M-am plictisit să te tot aștept, dragă.
Același tren, aceeași oră, aceeași gară.
Aceeași banalitate de luni întregi mă ucide:
O fereastră se închide, altă ușă se deschide.
M-am plictisit să parcurg același drum.
Același semafor, aceeași nori, același nebun.

Debut:

E ciudat cum zâmbetul tău angelic
s-a transformat în ceva demonic.
E ciudat cum vocea ta suavă, gingașă
este acum una răgușită, urâtă, groasă.
E ciudat cum ochii tăi dintr-un căprui dulce, ciocolatiu
sunt acum gri, lipsiți de culoare. Straniu.

Epilog:

Nu cred că te mai iubesc,
himero!
Te-ai metamorfozat în ceva heteroclit.
M-am săturat să te aud țipând la mine
Și-apoi plângând,
spunând că o sa fie bine,
mințindu-ne pe amândoi.

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 36 de abonați

2 comentarii la acestă însemnare

  1. Doroftei spune:

    Mi-au plăcut mult poeziile! Continuă! Ești talentată!

  2. Leonte Andreea spune:

    Foarte frumoase poeziile!!!! Succes în continuare!!!!💓💓💓😘😘

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5