Desculţă-alerg prin rourata iarbă,
în gleznă simt că mi s-a pus balsam,
și sângele un zbor ar vrea să soarbă…
vreau să ajung la ceea ce visam.

Pierdută-n timp, să mă golesc de toate,
 de  sens, de sevă şi de jurământ;
să n-am nimic , doar dor de libertate
să mă renasc, s-ajung iar pe pământ.

Să cred din nou, că roua dimineții,
E lacrima pământului smerit,
E dor de soare blând, al tinereții,
Ce vine, pleaca-n ritm de nemurit,
 
Să nu mă-ntreb de ce pământul tace
când luna îl îmbracă în mister,
de ce iubirea-n unde se desface,
de ce amurgul este-un mic aster?
 
Cam multe vreau, dar roua de pe gleznă
a dispărut şi soarele petrece.
Vai, ce îmi curge pe obraz în beznă
Rouă din ochi? Chiar dorul nu mai trece?