Ne desfrunzim, în nopți cu lună plină,
când degete-arămii ne-ating pe frunte,
iubirea mea, cu buzele cărunte,
cad ploi de dor , în liniște deplină.

bucăți de lemn ce se desfac în îngeri,
mi-s brațele când vor să se-ntâlnească
cu ale tale, ni-s nopțile de iască,
la vama dintre dragoste și plângeri.

ne desfrunzim și-n zațul dimineții,
ni se-oglindesc tristețile ,cu rândul,
și-l așteptăm pe DUMNEZEU, Preablândul ,
să stăm la sfat, așa cum stau poeții.

trecuți prin ploi și-atât de răvășiți,
ne canonim și poate prea stângaci,
ne agățăm spasmodic de copaci,
cu sentimentul că suntem priviți .

atâta brumă genele albesc,
atâta dor de viață mai purtăm în gând,
traim pe rând și ne mințim pe rând
și ne-ntomnăm atât de pământesc.

șuvoaie lungi de toamnă zbuciumată
se-așază între noi, cu ne-ndurare,
atât de mici în lumea asta mare,
trăim fiori de frunză blestemată .

când deportați spre iernile ce tac,
ne facem loc în raiul de ninsoare,
noi, două frunze fără de cărare,
murim strivite crunt, sub tălpi de drac.

ne desfrunzim și-n lumea cea de spini,
ne vom iubi pe veci, din rădăcini.