Primit pentru publicare: 23 iulie 2016
Autor: Georgică MANOLE, redactor şef al Rev. Luceafărul (Bt)
Publicat: 23 iulie 2016
Redactor ediţie: Lucian MANOLE
Editor: Ion ISTRATE

DESPRE “CARTEA DE  MUNCĂ”  A  LUI  MARIN  IFRIM

Încă o carte specială prin alcătuire şi organizare a textului ne propune Marin Ifrim.  Se intitulează „Cartea de muncă” şi are chiar forma şi dimensiunile unei cărţi de muncă. Dacă toate cărţile de muncă sunt la fel ca înfăţişare, având aceeaşi rubricaţie  („Dacă mă uit mai bine la al meu „carnet de muncă” observ că acesta seamănă cu o fişă de supraveghere securistică. Patruzeci de pagini format A5, cu rubrici precise. Un roman împărţit în 12 capitole. (…) Ce să zic, un roman de inspiraţie sovietică” – spune undeva Marin Ifrim), diferă conţinutul. Cel din „Cartea de muncă” a lui Marin Ifrim e unul profund, fiindcă ne indică un mod de gestionare a dilemei artistului modern: de a alege între obstinaţie şi dispersie. „Cartea de muncă” (Editura „Teocora”, Buzău, 2016) este construită  ca o alternativă între cele două concepte, alternativă pe care o trăieşte fiecare dintre noi, chiar şi Alex. Ştefănescu, cel care priveşte această carte dintr-o perspectivă venită dinspre un interes meschin ce-l leagă de funcţiile actuale ale lui Nicolae Manolescu. Din cronicheta publicată de Alex. Ştefănescu, într-un număr  destul de recent al „României literare”,  reiese că ori nu a citit cartea, ori vrea să-i arate scopul demersului său, acela ca Marin Ifrim să nu mai arunce săgeţi către USR. Spune Alex. Ştefănescu despre Marin Ifrim: „Cu un dispreţ suveran, autorul se dispensează de serviciile cititorilor profesionişti. Îi persiflează pe critici literari ca Nicolae Manolescu (şi ca mine), o numeşte ireverenţios „fătucă” pe o colaboratoare a „României literare” care scrie cu spirit critic despre el şi, în schimb, preţuieşte impresiile de lectură pe care i le comunică soţul unei colege de-a lui”.

Dar Marin Ifrim îşi vede de proiectul său şi,  printr-un parcurs tenace, reuşeşte să iasă, până la urmă, din sfera dispersaţilor. George  Banu, într-o analiză a celor ce alcătuiesc acest segment al modernilor (vezi „Dilema veche” nr. 646), punctează: 1. „individul nu se fixează”; 2. „acumulează experienţele, eşecurile, hărţuit de perspectiva dezamăgirii”; 3. „aleargă în diferite direcţii, căci nimic nu-l satisface”; 4.”acumulează în loc să se concentreze”; 5. „nu se ataşează unei certitudini”; 6. „este prizonierul unei multiplicităţi”; 7. „se distinge prin graţie şi facilitate, prin rapiditate şi mobilitate” etc. Acesta este Marin Ifrim din textele numerotate cu cifre arabe, un intelectual în formare care nu reuşeşte, într-o primă fază a vieţii lui, să se dedice unei obsesii. Să exemplificăm: 1. „17 august 1973. Am „carte de muncă” şi încă nu am împlinit vârsta de 18 ani. Sunt angajat, începând cu data de 2 august, la Combinatul de Fire şi Fibre Artificiale Brăila”; 2. „Tata m-a adus la Brăila. El mi-a găsit şi această gazdă, în prezenţa mea. El nu ştie decât una şi bună,că „meseria e brăţară de aur”; 3. N-aş zice că sunt mulţumit sau fericit de viaţa pe care o duc. Mi-e dor tot timpul de ai mei. Când sunt liber, la sfârşit de săptămână, iau trenul până la Făurei, apoi un autobuz până la Galbenu şi, de aici, pe jos, vreo 4 km, până în satul meu natal”; 4.”Abia aştept să vină ziua de luni ca să văd un film nou. Uneori mă duc la două cinematografe în aceeaşi zi”; 5. „Când termin cu filmele, vine sâmbăta şi sunt prezent la Arena Voinţa sau la Sala Progresul, unde aproape săptămânal, are loc câte o gală de box. Îmi place la nebunie boxul”; 6. „E 7 noiembrie 1974, ziua în care sunt hotărât să-mi dau demisia. Şi chiar mi-o dau”; 7. „ Sunt cu gândul la cel mai apropiat oraş de lângă satul meu, Râmnicu Sărat”; 8. „După vreo două săptămâni mă plictisesc şi acasă. Nu mai am răbdare. Îmi caut de lucru în Râmnicu Sărat. Aş vrea să lucrez la vestita Fabrică de Ţigarete”; 9. „Sunt în Buzău, caut un loc de muncă. Dau târcoale pe la Forţele de Muncă Nimic!”; 10. Nu ştiu cum se face că ajung la serviciul de cadre al Întreprinderii „Metalurgica” Buzău. Începând cu data de 29 ianuarie 1975 sunt angajat la Secţia Tractor”; 11. „Îmi cumpăr haine, aparat de radio cu pikup, aparat de fotografiat şi alte marafeturi”; 12. „La 19 mai 1975 fac cerere de lichidare. Pauză până în octombrie, când voi fi recrutat în Armată”; 13.”Se duce dracului şi „satisfacerea stagiului militar”; 14. „21 decembrie 1976. Lăcătuş mecanic la Întreprinderea de Mase Plastice Buzău. Aici îmi voi petrece în sudoare 14 ani, unul după altul, trăind într-o lume pe care încă nu o pot descrie. O lume închisă, cu mulţi oameni de treabă, dar şi cu mulţi impostori…”; 15. „…sunt mutat la secţiile Termoformate şi Sinterizare, fiind cerut, cel puţin aşa am crezut atunci, de şeful de echipă de acolo”; 16. „În fine, aici la Termoformate, îmi întâlnesc viitoarea consoartă. (…) În 1980 mă căsătoresc cu Nela Ivaşcu, din satul poetului Gheorghe Istrate”; 17. „Deocamdată muncesc cu gândul la versurile mele”; 18. „…şeful m-a chemat la biroul său de partid şi, în prezenţa unor gealaţi îmbrăcaţi în haine negre de piele, mi-a spus că peste vreo oră va avea loc, într-o hală industrială, o adunare în care va trebui să vorbesc şi eu şi să-i înfierez pe huliganii de la Timişoara. (…) Mă îmbrac şi plec acasă. Au luat cuvântul toţi mâncătorii de rahat” ; 19. „La fabrică, agitaţie mare, vor să mă pună şef al Frontului Salvării Naţionale”; 20. „De vreo câteva luni, câţiva ziarişti insistă să plec din fabrică” etc.  Şi povestea continuă până când, obosit de atâta orizontalitate, Marin Ifrim s-a hotărât să susţină modernitatea cu obstinaţie. Poezia şi publicistica îl fac prizonierul lor. Textele numerotate cu cifre romane în „Cartea de muncă” nu fac altceva decât să confirme acest demers.  Marin Ifrim şi-a impus o lume a lui din care nu mai vrea să iasă: lumea creaţiei literare.  Va ajunge, în 1998, membru titular al Uniunii Scriitorilor din România, pe când preşedinte era Laurenţiu Ulici. A fost recomandat de poeţii Gheorghe Istrate, Liviu Ioan Stoiciu şi Dumitru Ion Dincă. Crezul pe care şi l-a impus e unul care-i confirmă abandonarea caracterului dispersiv al vieţii de la începuturi şi cantonarea în profunzimea şi verticalitatea obstinaţiei: „Am jurat cu degetul la tâmplă să nu apăs pe cuvânt decât în caz de poem”. „Cartea de muncă” este o viaţă pusă pe tavă de către  „un autor proteic” (Magda Ursache), un fel de autobiografie  care explică un mod de rezolvare a celei mai prezente dileme a omului modern: „găsirea unei stări  de echilibru între obstinaţie şi  dispersie”(George Banu).  Şi nu putem spune că Marin Ifrim n-a găsit acest echilibru. Iată de ce nu-l înţeleg pe Alex. Ştefănescu.