Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 12 → 2020

Despre cărți și nu numai – GOȚAC RODICA

Revista Luceafărul: Anul XII, Nr.9 (141), Septembrie 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE


Despre cărți și nu numai – GOȚAC RODICA

Primit pentru publicare: 26 Sept. 2020
Autor: Octavia BUHOCIU, Botoșani
Publicat: 27 Sept.  2020

© Octavia Buhociu, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE


Despre cărți și nu numai – GOȚAC RODICA                    

Cartea dă dependență. O dependență frumoasă, incitantă, binefăcătoare, utilă. Și nu vorbesc despre cartea de treflă, de caro sau de cupă. Pe adepții acestora din urmă nu-i întâlnești în librării, biblioteci sau anticariate. Cartea mea era greu de obținut, dar cu voință, tenacitate și uneori prin relații reușeam să o cumpăr.

Plăcerea lecturii s-a conturat treptat, s-a clădit încet, a prins rădăcini și a devenit o necesitate. Norocul meu a fost că am avut alături persoane pentru care cartea nu era doar un obiect pus pe un raft de bibliotecă, ci făcea parte din viața lor.

Din pensia lui mică, bunicul păstra de fiecare dată o sumă pentru a cumpăra cărți nepoatei sale. De povești, la început. ”Scufița Roșie” și ”Ridichea”, dar și titluri de care mulți nu- și  mai aduc aminte: ”Moțata”, ”Lușa vițelușa”, ”Nu vă jucați cu focul”, ”Bondocel”, ”Așa sau așa”, ”Povestea Pițigoiului”, ”Șoricelul mofturos”. Mi le citea, dar nu numai atât. Veneau  apoi în joacă, o mulțime de întrebări: ”cine?”, ”ce?”, ”când?”, ”unde?”, ”cum?”, ” de ce?”… Și astfel povestea nu mai era o simplă lectură.

Bunicul își avea ”porția de citit”, cum spunea el zâmbind: zilnic, cel puțin 50 de pagini. Îl vedeam cu cartea în mâna pe terasă, pe bancă sub o tufă de liliac pletos, pe marginea fântânii sau la gura sobei. Mă furișam uneori și deschideam cartea pe care o citea. Literele, mai mari sau mai mici stăteau cuminți pe pagină, dar pentru mine alfabetul era încă un mare mister. Pentru că mama refuza să mă învețe să citesc înainte de a merge la școală, am învățat singură să silabisesc pe textele poveștilor lui Vladimir Suteev. Și atunci când un copil căruia i le împrumutasem nu mi le-a mai dat înapoi, am refuzat să mă mai joc cu el, atât de mare imi era supărarea. Poveștile au fost reeditate și am avut surpriza să primesc cadou de ziua mea, din partea mamei volumul ”Bețișorul năzdrăvan” de Vladimir Suteev, cu dedicația: ” Nu-i niciodată prea târziu!”   Implinisem 32 de ani !

Într-o zi, pe când eram deja în clasa a V-a, ieșind de la ora de vioară, am văzut că bunicul mă aștepta la intrare. M-a luat de mâna și m-a dus la Anticariat, unde îmi ”rezervase” primul roman din ceea ce numea el ”viitoarea ta bibliotecă”, iar acel roman era ”Mizelabilii” de Victor Hugo, în 4 volume.
-”Ai să-l citești mai târziu”, mi-a spus el. În drum spre casă am făcut însă cunoștință cu Cosette, Gavroche, Jean Valjean.

Am avut parte de profesori de elită ca doamna Șifter, doamna Simionescu, domnișoara Costeschi, domnul Dorcu, care ne-au familiarizat cu numele scriitorilor importanți. Știam ce să căutăm, dar nu era ușor de găsit. Un zvon ici, o vorbă spusă colea și reușeai să fii la librărie la momentul oportun pentru a achiziționa cartea dorită.
Anticariatul era însă o sursă la fel de bună. Încercați să vă imaginați stupefacția mea, când doamna care lucra acolo, mi-a spus râzând:
-”Cea care tocmai a ieșit mi-a comandat cărți cu coperți grena, care să se asorteze cu interiorul camerei în care se află biblioteca”.

Am crezut că e o glumă. Nu era.
La Centrul de Librării am ajuns printr-o relație. Nu găsisem nimic și mă pregăteam să ies când am zărit într-un colț un teanc de cărți în limba franceză: ”Istoria Literaturii Franceze” – 2 vol., Larousse, Moliere – opere complete, Verlaine, Beaudelaire, Rimbaud. Ca profesor de limba franceză, inima mi-a tresăltat de bucurie, dar mă întrebam dacă aveam  bani ca să ajung în posesia acestei mici comori.
-”Nu pot să vi le dau. Sunt reținute pentru tov. X de la partid”.
Extaz si agonie în câteva secunde. Eram dezamăgită și mă gândeam că aceste cărți vor sta pe raftul unei biblioteci doar ca ”să dea bine”. Doamna a adăugat peste puțin timp:
”-Tov. X a promis că vine pană la ora 16, dar dacă nu ajunge, le puteți lua”.
M-am plimbat prin cartier așteptând cu înfrigurare să treacă cele 120 de minute, dar din cauza inceritudinii și a nerăbdării, timpul părea că stă pe loc.
Norocul a fost de partea mea: persoana respectivă nu a venit, iar eu m-am întors acasă victorioasă.

Prin astfel de mici victorii, am reușit să merg pe drumul deschis de bunicul meu când mi-a dăruit volumele de Victor Hugo. Întrebările pe care mi le punea bunicul la vârsta basmelor, s-au complicat, s-au amplificat și fiecare carte m-a modelat și m-a făcut cea care sunt astăzi.
***
MICUL PRINȚ ESTE O CARTE PE CARE O POTI CITI LA VARSTA
DE 10 SAU 80 DE ANI.

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.616 abonați

comment closed

Drept de autor © 2009-2020 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5