Dintre toate inițiativele, sau mai bine zis dintre toate experimentele care au fost aplicate umanității pe parcursul istoriei, comunismul se identifica cel mai bine și cel mai clar cu ideea de paradox. O ideologie umanistă, poate mult prea umanistă, înlocuind principiile si coordonatele logicii individualității, comunismul s-a reflectat în cele din urmă într-o altă catastrofa ontologică, răul și urâtul devenind parcă principalele categorii estetice care au învăluit conștiința colectivă. Acum, desigur, evenimentele care s-au petrecut nu pot fi șterse, prin urmare trebuie sa încercăm sa developăm o logica a decurgerii lor, implicit o logică a devenirii. Realitatea istorică ne evidențiază esența răului pe care implicat-o experimentul comunist, asemenea nazismului din Germania hitleristă, dar în aceeași măsură, poate la fel de paradoxal, avem posibilitatea de a deplia si sensul apariției unei noi paradigme a frumosului din psihoza pe care a generat-o aplicarea funestă a comunismului atât în Europa, cât și în anumite țări din Asia sau din America de Sud. Ceea ce trebuie sa înțelegem este că dacă anumite evenimente din istorie, cum a fost cazul comunismului, s-au petrecut, atunci s-au petrecut cu o anumită logică, deci vorbim despre un firesc al destinului umanității în procesul său de transformare. Într-adevăr, comunismul ca atare a reprezentat o altă față a răului, care a dat încă o lovitura umanității, dar acest rău a dus în cele din urma la o anumita purificare, chiar și sub aspect psihic, în sensul în care ne referim la nevoia conștiinței colective de a pătrunde într-un nou stadiu al civilizației care sa se conformeze cu angajamentul față de diferența sau alteritate. Cu alte cuvinte, cum ar fi spus Edgar Morin, lumea a fost regândită, și trebuie regândita în continuare. De aceea am adus in discuție ideea de purificare prin suferința ca descoperire a „frumosului” din raul comunist, cu toate ca și acest rău, atâta vreme cât si-a dobândit statutul de repetabilitate în timp și în istorie, capătă semnificația unei psihologii. Totuși, dacă comunismul a fost un paradox, în sensul contradicției dintre principii și aplicabilitate, și răul pe care l-a generat s-a dovedit un alt paradox, luând în considerare din acest punct de vedere căderea sa ca depășire a vicleniei rațiunii, adică a vicleniei istoriei.