Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Dialog cu poetul şi scriitorul Gellu Dorian

POEZIA TREBUIE SĂ FIE O BUCURIE PE CARE OMUL TREBUIE SĂ ŞI-O OFERE

  -Paul Ungureanu în dialog cu poetul şi scriitorul  GELLU   DORIAN –

 

P.U: Domnule Gellu Dorian, ce mai înseamnă poezia pentru un om ajuns la cincizeci şi cinci de ani, într-o lume în care, se pare, că numai de poezie nu mai are nevoie?

            G.D: Lumea de acum are nevoie de poezie la fel de mult ca lumea de acum două mii de ani. Numai că altele sunt proporţiile şi altele aşteptările, chiar dacă, pentru un cunoscător de poezie, deosebiri între stările poetice de acum şi cele de atunci sunt doar la nivelul limbajului şi tehnicilor, la nivelul modului şi modalităţilor de prezentare şi receptare. Şi atunci şi acum,poezia a fost şi este apanajul celor ce au nevoie de ea, celor ce şi-o doresc, celor ce simt cu adevărat ce poezia comunică. Pentru un iubitor de poezie, fie el poet sau cititor, poezia înseamnă totul, iar faptul că o societate sau alta, aflate în tranziţie, ignoră poezia, nu înseamnă că aceasta este pe cale de dispariţie. Sunt doar tranziţii prin care omenirea, de-a lungul secolelor, a trecut şi o să mai treacă. Parafrazându-l pe Dostoievski, pot spune că „Poezia va cuceri lumea”. De poezie este nevoie tot timpul, dar nu aşa, evident, cum fiecare om are nevoie de apă şi pâine, ci aşa cum, după un timp de agoniseli de tot felul, mai are nevoie să se bucure de acestea. Poezia, astfel, trebuie să fie o bucurie pe care omul trebuie să şi-o ofere. Să nu se aştepte că ea vine pe raţie de la un guvern sau altul. Ea vine numai de la poieţi. Şi nu de la orice poeţi, ci numai de la cei aleşi.Poezia a fost şi este şi pentru mine o dorinţă continuă de a ajunge acolo unde frumuseţea cuvântului devine esenţă, substanţă a harului divin.

 

P.U: Scriitorul român trăieşte la acest început de mileniu într-o lume a sa, departe de preocupările meschine privind traficul de influenţă şi milogeli?

            G.D:Trăieşte, într-adevăr, într-o lume a sa, nu numai acum – din totdeauna a trăit aşa -, dar ţine cont de lumea din jur şi din care vine şi, mai ales, de lumea în care se duce. Traficul de influenţă, în ce-l priveşte pe scriitor, ar fi necesar numai în cazul în care opera sa ar putea influenţa o evoluţie înspre bine a lumii. De regulă, de pe poziţia de scriitor, omul nu poate influenţa lumea altfel decât scriind şi având iluzia că măcar un mic număr de semeni se vor alipi ideilor lui, nu aşa însă când funcţia lui într-o conjunctură anume, socială, îl pune în situaţia, interesat, să determine ceva ce ar trebui să se realizeze în mod firesc, cum, de altfel, face orice alt om pus în astfel de situaţii care ţin de obţinerea de foloase necuvenite. Cât priveşte milogeala, pe mulţi dintre scriitori i-a surprins în situaţii de umilinţă pentru a-şi obţine subvenţiile pentru tipărirea cărţilor, pentru alte nevoi de care fiecare om, într-o societate, se loveşte. Dar scriitorul, mai mult decât omul de rând, pare acum mai marginalizat, mai uitat, mai lăsat la voia întâmplării, decât să zicem, medicul veterinar care, punând crotale în urechi la o mie de vaci, îşi scoate hrana pe ceva timp. În timp ce scriitorul, punând mii şi mii de cuvinte în pagină, într-o formă artistică, nu-şi poate câştiga existenţa, ba mai mult, trebuie să mai scoată şi bani din buzunar pentru a-şi tipări cărţile. Şi buzunarul scriitorului român este foarte gol.

P.U: Având în vedere aceste situaţii, fie de umilinţă, fie de altele în care poate fi pus, premiile literare lansează spiritul de competiţie adevărată, sau au devenit ceva comun şi firesc într-o societate în care scara valorilor s-a răsturnat după anul 1989?

            G.D:Într-o astfel de societate, nu. Într-o societate normală, se lansează, cu adevărat, spiritul de competiţie din care se pot ivi opere literare de valoare. Răsturnarea valorilor, nu neapărat de după 1989, ci şi din societatea comunistă de până atunci, dar, din păcate, şi de după aceea, prin păstrarea mentalităţilor, determină şi inversarea criteriilor de punere în valoare. Interesele şi goana după premii şi diplome de tot soiul, de aceeaşi valoare cu cele acordate de festivalul de tristă amintire „Cântarea României”, au condus la realizarea unei plaje de premii de toate calibrele, de la premii naţionale sau fals naţionale la premii ale revistelor sau editurilor, ale unor asociaţii culturale sau diplome de excelenţă care au transformat, cele din urmă, sensul şi proprietatea cuvântului „excelenţă”. Astfel de premii fac rău atât celor ce le primesc cât şi credibilităţii literaturii care, astfel, scoate într-o evidenţă derizorie nume ca şi inexistente dar agresive la o adică, atunci când vine vorba de evidenţieri şi notorietate.

P.U: Ele lansează valoarea adevărată sau promovează spiritul de gaşcă (tabără literară)?

            G.D:Astfel de evaluări, să le zicem, nu promovează valoarea adevărată, ci veleitarismul şi agresivitatea celor ce sunt astfel unşi cu premii pe care nu le merită. Astfel de laureaţi sunt validaţi de jurii de aceeaşi teapă! Nu cred că astfel de inşi  fac parte din vreo „ gaşcă sau tabără literară”, pentru că, nu-i aşa, nu este vorba de literatură în astfel de cazuri, ci despre subproduse culturale care, oricum, sunt aruncate la gunoi. Dar sunt, desigur, astfel de găşti, care se adună în jurul unor reviste de apartament şi se manifestă astfel, în mintea lor,  plenar şi în folosul marii culturi. Nu înseamnă nimic, ci poate cel mult daţi ca exemplu la „ să nu faceţi ca ei”.

P.U: Premiile literare locale nu pot crea la rândul lor „ găşti literare”? La noi au existat sau există găşti literare?

            G.D:Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, Opera Prima şi Opera Omnia, care se acordă la Botoşani din 1991, ajuns la ediţia a XVIII-a, mi se pare unul care elimină orice sforărie şi orice prejudecată. Celelalte premii cu iz local nu contează. Ele sunt făcute să dispară şi să nu însemne nimic. Ele par a contura mici găşti interesate de o impunere a unor notorietăţi de gang şi atât.

P.U: printre scriitorii tineri recunoscuţi şi apreciaţi pe plan naţional, se află şi botoşăneanul Dan Sociu, care de curând a primit o bursă de creaţie de 1000 de euro. Aceasta îi conferă lui Dan Sociu statutul de „scriitor profesionist” în sensul că poate să-şi dedice timpul scrisului. Cum apreciaţi acest statut, cel al scriitorului profesionist?

            G.D: În scris, într-o literatură, „profesionist” înseamnă să trăieşti din scris. Că un scriitor primeşte o bursă temporară, asta nu înseamnă că trăieşte din scris, ci poate cel mult, pentru o perioadă de timp să se dedice scrisului pentru care i s-a acordat acea  bursă. Or nici măcar Dan Sociu, un scriitor de real talent, nu trăieşte din scris. Pentru a-şi câştiga existenţa, el este angajat al Editurii Cartea Românească, sau colaborează cum fac mulţi alţi scriitori, la diferite publicaţii. Statutul scriitorului profesionist este un ideal ce nu va putea fi atins prea curând în arealul literaturii române.  Puţini scriitori români se pot lăuda că trăiesc numai din scris. Sau mai exact, poate chiar nici unul în întregime. Mircea Cărtărescu, de exemplu, ar putea-o face, fiind promovat de Editura Humanitas, care de pe urma cărţilor acestuia obţine un profit ce, într-un anumit procent, îi revine scriitorului. Dar şi el cea mai mare parte a subzistenţei şi-o procură din profesorat.

P.U: Care este diferenţa dintre gazetărie şi literatură? Un scriitor profesionist se poate exprima la fel de bine în ambele preocupări?

 

            G.D: Una esenţială, evident. Gazetăria este o efemeridă şi ţine de o profesie pe care o poţi învăţa la o şcoală de specialitate. Literatura, în schimb, deşi lasă impresia că poate fi practicată de oricine, nu dă voie, în timp, să se exprime decât doar prin talentul celor chemaţi. Ea se învaţă la şcoală, dar din studiul ei nu ies neapărat scriitori, ci doar oameni cultivaţi care se vor putea exprima corect în limba maternă. Literatura naşte opere eterne. Gazetăria, nu! În privinţa posibilităţii scriitorului profesionist să se exprime la fel de bine în ambele, timpul a dovedit-o cu asupra de măsură: marii scriitori ai lumii, dar şi de la noi, au fost şi foarte buni gazetari. Un scriitor adevărat se opreşte la timp din gazetărie, care, practicată îndelung, poate deforma.

P.U: O editură, pe lângă tipărirea cărţilor, nu trebuie să facă şi marketingul cărţii şi al autorului, chiar dacă există critica literară?

            G.D: Critica literară, în primul rând, nu face marketingul editurii, cărţii şi autorului, ci evaluează cartea respectivă în parametrii unor teorii şi paradigme. Editura este obligată, dacă vrea să supravieţuiască, să-şi facă marketing, iar la apariţia cărţii să facă o promovare care să inducă spre cititor acea carte. Editurile mari aşa fac. Polirom, Humanitas, Cartea Românească, Curtea Veche şi altele.

P.U: Prin ce se deosebeşte un scriitor din ţara  noastră de cel din străinătate?

            G.D: În primul rând prin limbă. Apoi prin modul de promovare, prin agenţi literari, prin presa de mare tiraj, prin punerea în valoare, prin circulaţie. Scriitorul român este lăsat la voia întâmplării, ignorat, prin prejudecată, de cititorii de masă cât şi de cititorii specializaţi şi aşa mai departe. Cea mai gravă atitudine faţă de un scriitor este prejudecata celor din jur, atitudine ce vine dintr-o lipsă totală de interes faţă de opera acestuia, judecat fiind după ureche de tot soiul de neaveniţi care, printr-o conjunctură sau alta, prin posibilitatea de a se exprima într-o foaie sau alta, induc  părerea eronată despre acel scriitor. Efectele pot fi mai lesne simţite în astfel de cazuri decât atunci când se doreşte punerea în valoare, prin criterii solide şi modalităţi de marketing şi critică, a scriitorului.

P.U: Dar un cititor român de un cititor străin?

            G.D: N-aş putea să vă spun. Dar dacă acel cititor este dintr-o ţară cu un standard ridicat, acel cititor poate intra lesne în contact cu marile cărţi ale lumii. Or cititorul nostru este supus puterii de cumpărare, sărăciei şi, evident, ignoranţei impuse astfel.

P.U: În materie de literatură, ce gusturi are Gellu Dorian?

            G.D: El crede că bune. Şi nu a dezminţit pe cei ce se pricep la literatură, cel puţin până acum.

P.U: În general când şi în ce momente scrie Gellu Dorian?

            G.D: Scrie tot timpul, când, evident, crede că are ceva de spus şi, mai ales, când trebuie să spună ceva.

P.U: Cât şi cum se poate trăi din scris în România? În acest caz mă refer la scriitor şi nu la gazetar.

            G.D: Am răspuns mai sus. Dar atunci când există posibilitatea unor tantieme din scris, se poate trăi la fel cum trăiesc ceilalţi semeni care au posibilitatea unor astfel de tantieme. Când te duci să-ţi plăteşti facturile, să-ţi cumperi mâncare, să călătoreşti, nimeni nu te întreabă în ce mod ai câştigat banii. O face doar fiscul, atunci când te impozitează.

P.U: Ce credeţi despre piaţa românească de carte din ultima vreme? Dar despre cea din Botoşani?

            G.D: Dar ce, există la Botoşani o piaţă de carte? Sunt doar câteva librării, dintre care doar una, „Luceafărul”, şi poate „Eminescu”, mai ţin contactul cu marii distribuitori de carte şi cu editurile mari din România. Dar, evident, asta nu înseamnă că avem o piaţă de carte.  O piaţă de carte există, desigur, în România,  şi este una destul de diversificată, de la beletristică românească şi mai ales străină, uneori cu titluri la zi, până la literaturi de specialitate. Dar ea totuşi nu se desfăşoară normal, ca în alte pieţe, unde, de pe urma vânzărilor, pot trăi atât librarii, difuzorii, editorii, redactorii, agenţii literari cât şi scriitorii. Or la noi, cei ce încasează mai întâi de toate sunt tipografii, apoi librarii, iar editurile abia de fac un profit care să le permită să supravieţuiască. Suntem singura ţară din UE, poate chiar din întreaga Europă, care am crescut TVA-ul la carte de la 9% la 19%, în timp ce în majoritatea ţărilor europene TVA-ul pe carte este 0%. Prin urmare, piaţa de carte din România este benefică tot statului, din acest punct de vedere.

P.U: Care sunt bucuriile şi tristeţile lui Gellu Dorian?

            G.D: Bucuriile sunt puţine. Tristeţile sunt multe. Dar nu le menţionez aici, că nu se cade. Însă, dacă m-aş referi strict la marginea aceasta de lume, în care prejudecăţile sunt singurele  ce fac imaginea unei persoane publice, ignoranţa de asemenea, lipsa de convieţuire firească, ar merita să spun că într-un loc unde presa a ajuns pe mâna analfabeţilor, improvizaţilor, impostorilor cu bani sau a unor inşi care fac din redacţii locuri de şantaj sau leviathane de spălat banii negri, ce să mai faci, decât să te retragi şi să-ţi vezi de treabă, cu riscul de a fi scos  chiar şi din afara marginii. E o tristeţe destul de mare, desigur. Şi după ea multe altele.

P.U: Putem vorbi de boemă în rândul scriitorilor botoşăneni înainte de 1989?

            G.D: În adevăratul înţeles al cuvântului, nu. Pentru că doctrina ceauşistă spunea: „Nici muncă fără pâine, nici pâine fără muncă!”. Deşi era, desigur, o demagogie, în spatele căreia se trăia din furat, se făcea că se munceşte, se făcea că se plăteşte şi aşa mai departe. Printre scriitorii botoşăneni, puţini la număr, pentru că mulţi aspirau la gloria scrisului, chiar dacă avea o slujbă, Lucian Valea făcea o boemă de lux, să-i zic aşa, de persona grata, tăind frunze de laur hymeric mai tot timpul prin cofetăriile botoşănene, pe terase, discutând la foc deschis despre literatură, despre politică, despre viaţa mizeră pe care românii o duceau. Pe lângă ei existau şi alţi poeţi care au făcut o astfel de boemă. Eu personal, timp de un an şi jumătate , negăsindu-mi un loc de muncă după întoarcerea din armată, am făcut boemă, cu tot ce înseamnă ea, cu zile întregi fără mâncare, cu dormit pe unde apucam, cu atitudini nonconformiste, uneori ajutat, cât se putea, mai ales prin influenţe, de Lucian Valea de la care am învăţat foarte multe lucruri care m-au format ca scriitor şi, mai ales, ca un bun cititor. Poate Constantin Bojescu, poate Dumitru Necşanu.., dar toţi, de la un timp, aveam şi servicii, ceea ce, nu-i aşa, exclude condiţia sine qua non a boemei. Dacă nu munceai erai considerat parazit social şi amendat sau trimis la locul de muncă, unde dorea miliţia şi securitatea, pe cine ştie unde, poate chiar la canal. Într-o zi, întrebat de un poliţist unde lucrează, Dumitru Necşanu a spus că „ în literatura română”, un loc în care boema era la ea acasă şi este încă, bineînţeles.

P.U: Premiile de asociaţii şi fundaţii, premiile de publicaţii, premiile de edituri şi premiile speciale sunt suficiente pentru scriitorii români, ca număr şi ca valoare pecuniară?

            G.D: Premiile, indiferent ale cui vor fi sau de cine vor fi date, nu vor fi de ajuns niciodată şi nu vor mulţumi niciodată, mai ales ca valoare pecuniară. Am spus mai sus ce cred despre aceste premii care se uită imediat după ce au fost acordate şi nu ajută, deci, la nimic pentru promovarea scriitorilor români, ci mai curând parcă îi aruncă din ce în ce mai mult într-o deso0lidarizare şi ură, parcă, într-un anonimat din ce în ce mai adânc.

P.U: Este adevărat că unii scriitori şi-au transformat numele lor într-un brand, iar cărţile acestora au devenit o marfă?

            G.D: Este adevărat.

P.U: Care este diferenţa dintre o „poezie erotică” şi una „vulgară”, ţinând cont că în ultima vreme se practică „modelul” poeziei vulgare?

            G.D: Diferenţa între aceste două modalităţi de exprimare poetică este ca între iubirea dintre Romeo şi Julieta şi o prostituată de bordel sau de centură cu un şofer nespălat. Nu cred că în ultima vreme se practică „modelul vulgar”, ci mai curând cel sexologic care este altceva atunci când este explorat în cunoştinţă de cauză şi nu doar după ureche sau după ceea ce se vede la televizor după miezul nopţii. Sau dacă vreţi, diferenţa între aceste două ar fi ca diferenţa dintre un act sexual normal şi o masturbare. Dar poezia acceptă absolut totul, în afară de manele, de textele manelelor care nu au nimic comun cu arta, ci doar cu marfa de proastă calitate, dar vandabilă.

P.U: Într-un poem publicat cu puţin timp în urmă în „Viaţa românească” aţi afirmat că „niciodată n-am fost fericit”. De ce şi în ce sens?

            G.D: Într-un poem poeţii afirmă orice. Asta nu înseamnă că ficţionând îţi chiar descrii propriile trăiri. În privinţa fericirii, nu prea văd multă lume să se laude. Cine o face prea des, ori este ipocrit, ori inconştient, ori imbecil.

P.U: La ce gândeşte, în plan literar, acum, la 55 de ani, Gellu Dorian?

            G.D:  La scris, la citit, la cărţi, la femei, la tot ce mă înconjoară, mai puţin la politică şi deloc la politicieni, de care sunt la fel de scârbit ca mai toţi românii care nu mai doresc să se ştie sărăciţi într-o ţară despre care mereu se spune că este bogată.

P.U: La ce lucraţi acum?

            G.D: Am gata un roman care stă să apară la o editură din afara ţării. Lucrez la Casa Gorgias şi predau Editurii „Convorbiri literare” din Iaşi cartea Cititorul de poezie. Şi scriu poezie ori de câte ori simt nevoia să mă exprim şi astfel.

P.U: Vă mulţumewsc.

 

                                                     Interviu realizat de PAUL  UNGUREANU


Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5