Diminețile vin ca femeile în alb

Grupez lucrurile după importanță
ca un credincios
și apoi îmi fac sfânta cruce.

Îmi las în așteptare toate durerile,
nu mă sperie deloc viitorul
și-l întâmpin cu hotărăre și speranță.

Deseori aud cântecul păsărilor
la fereastra dinspre grădină
unde inima-mi tresaltă odată cu florile.

Adierile vântului, zumzetul albinelor
mă găsesc în filigoria cuvântului
și nu pot să scap
fără nuanțale culorilor crude,
Doamne îmi zic lasă-mi puterea
să-mi aleg singur tăcerea!

Diminețile vin ca femeile în alb
în contrast cu verdele ochilor.

Nu cer prea mult sau chiar deloc,
decât liniștea acestui peisaj de dor
și sănătatea aerului înmiresmat
de atâta trăire în bucurie.

Când flacăra se va stinge
pacea va dăinui.

Lumea din care vin

Noaptea se varsă peste viață
cu același întuneric pervers,
nu mai văd nicio scăpare
chiar dacă răstorn ceasul timpului.

Sufletul plânge cu lacrimi de înger
și aripile s-au frânt,
lumea din care vin
nu are alte înțelesuri ascunse,
curge și ea ca un râu ce se pierde în mare
și marea la rândul ei are aceeași soartă.

Inima e cea care moare pe trepte,
dar este din alt aluat.
Dacă o să plec noaptea
o să-ți spun cum să prețuiești lumina.