În zilele acestea sătul de politicianism și vedetismele ieftine de la televiziunile românești, care ignoră valorile culturale, am urmărit două filme istorice românești cu același subiect: Dimitrie Cantemir, unul făcut de regimul comunist de la București, celălalt de regimul sovietic de la Chișinău, în același an 1973. Interesant cum e interpretat rolul lui Dimitrie Cantemir, domnul cărturar care a făcut alianța cu Rusia țaristă împotriva cu invazia  Imperiului Otoman, și despre înfrângerea de la Stănilești, din 18 – 22 iulie 1711. Ceea ce e interesant la aceste filme realizate de două regimuri comuniste cu actori români, dar separate de granița de pe Prut, este raportarea la Rusia. Filmele surprind prin decoruri și jocul actoricesc lumea începutului de Fanar și prima încercare a Moldovei de a se rupe de hegemonia Turciei cu ajutorul Moscovei. Regimul comunist de la București, cu un Nicolae Ceaușescu ce se dorea independent de Moscova a realizat un excelent film istoric ”Dimitrie Cantemir”, în care e prezentată mai mult latura umanistă, de cărturar al marelui domnitor, care e nevoit de împrejurări să se alieze cu țarul Petru cel Mare pentru a dezrobi țara. Inițial filmul trebuia să fie o coproducție cu cei de la Mosfilm și germanii de la Defa, dar care s-au retras din proiect. Românii de la București surprind ironic alianța lui Cantemir cu rușii împotriva turcilor. Nu lipsesc imagini ușor caricaturale ale lui Petru I, jucat de un actor gras, urât și buhăit de beție. Regizorul român Gheorghe Vitanidis îl transformă pe Patru I într-o caricatură. Rolul lui Dimitrie Cantemir îl joacă excepțional Alexandru Repan, iar regizorul Gheorghe Vitanidis nu se dă în lături să prezinte o armată rusă pusă pe chefuri și beții, intrată în Moldova mai degrabă obraznic și cu tupeu de cuceritori decât aliați. Filmul realizat de regimul Ceaușescu prezintă stânjenit alianța cu Rusia împotriva turcilor, iar rușii sunt văzuți critic, ca aliați de nevoie, trecători până la victorie, care trebuie să plece imediat din țară, că doar nu de mult plecaseră trupele sovietice din România, și spectatorul român nu prea simpatiza cu Moscova. Filmul ”Dimitrie Cantemir” prezintă un domn independent, un fel de Ceaușescu avant la lettre, care nu are nevoie de alianța cu rușii decât trecător până se trece pârleazul împotriva turcilor. Ceușescu învățase lecția din 1968 odată cu invazia rusă din Cehoslovacia.

În schimb în același an, MoldovaFilm realizează un interesant film intitulat identic ”Dimitrie Cantemir”, realizat de frații noștri români de peste Prut din Republica Socialistă Sovietică Moldova, regizat de Vlad Ioviță și Vitali Kalașnikov. Aici lucrurile se schimbă. În studiourile de la Chișinău ale Republicii sovietice Moldova din cadrul URSS alianța cu Rusia țaristă este punctul central. Dimitrie Cantemir, jucat impresionant de actorul Mihai Volontir, e prezentat ca un domn care a avut intuiția genială, lumina minții de a chema pe frații ruși conduși de țarul rus Petru I să vină în Moldova pentru a fi eliberată de turci. Armata țarului este singura care poate să-l ajute pe Dimitrie Cantemir ca să scape Moldova de Imperiul Otoman și jafurile tătare. Soldatul rus e prezentat de regizorii Vlad Ioviță și Vitali Kalasnicov ca prieten, luptător dârz și frate cu moldoveanul. Nu o dată căpeteniile molodvene declară în film că doar cu ”frații ruși vom scăpa țara de turci”. E o frăție totală între oastea moldovenilor și cea rusească, prietenie care continuă și între cei doi conducători Dimitrie Cantemir și Petru I. Țarul rus jucat de un actor celebru în epocă Alexandr Lazarev parcă e decupat dintr-un tablou de la Ermitaj: înalt, frumos, demn, generos și prietenos cu moldovenii simpli. Bătălia de la Stănilești, care a fost o înfrângere rușinoasă pentru ruși e prezentată ca aproape o victorie de către regizorul filmului. De fapt se încerca schimbarea istoriei: înfrângerea fiind o retragere strategică a armatei țariste, care nu a putut fi fructificată de turci pentru că oastea tătărească fusese distrusă de moldoveni. Pașa turc Rais Efendi are o dicuție suprarealistă, tipic sovietică, cu regele suedez Carol al XII-lea prezent și el la evenimente, dialogul aproape halucinant. Generalul turc îi explică regelui suedez orbit de ura împotriva rușilor, că de fapt la Stănilești se poate considera bătălia o înfrângere pentru turci, iar retragerea lui Petru I ca o victorie eroică. E interesant cum regele suedez e prezentat ca un personaj occidental perfid și ros de ură împtoriva poporului rus, cel care aduce eliberarea fraților ortodocși. Occidentul perfid și aliat cu otomanii împotriva Moscovei e ilustrat de un actor blond schimonosit de ură, un rege al Suediei ce trădează Europa și creștinătatea pentru interese personale. Lui Petru I turcii îi cer să-l predea pe domnul moldovean, iar țarul le transmite că ”va da Azovul pe care îl poate recuceri cu oștile sale când vrea, dar pe Cantemir nu, pentru că onoarea odată pierdută, nu va fi niciodată recâștigată”. De fap un citat parafrazat din cronica ”O samă de cuvinte” a lui Ion Neculce, care a fugit și el cu domnitorul cărturar în Rusia țaristă.

Finalul filmului e apoteotic: Dimitrie Cantemir cu Petru I trec la braț pe lângă cetatea Hotinului în Ucraina spre exil, părăsind cu lacrimi în ochi căpeteniile care au acceptat să rămână ”ca spini în coasta turcilor” acasă. Ca doi frați, Dimitrie Cantemir și Petru I pleacă spre Moscova lăsând Moldova sub ocupația turcească, dar cu promisiunea că în viitor cu ajutorul ”fraților ruși” vor reveni să elibereze definitiv pământul lui Ștefan cel Mare, lucru ce s-a întâmplat, dar sub formă de ocupație în 1812, 1878, 1940. E interesant cum același personaj istoric, domnul Dimitrie Cantemir e perceput diferit în două filme istorice românești; unul realizat la București, celălalt la Chișinău, în același an, 1973, într-un regim comunist ce părea veșnic. Vizionând filmele, deși se vorbea românește și subiectul era despre un domn român, parcă vedeam două reprezentări, din două lumi diferite, despre un personaj istoric inventat. Ciudate sunt capcanele istoriei!

Ionuț Țene