Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 14 → 2022

    Dimitrie Stelarul- poetul halucinației și al disperării existențiale

    Dimitrie Stelarul- poetul halucinației și al disperării existențiale

    Pe 28 octombrie 2012 se împlinesc 43 de ani de la moartea lui Dimitrie Stelaru. Acest mare boem și trubadur umil al poeziei românești, care a avut o viață chinuită, a debutat sub pseudonimul de D. Orfanul, cultivând un fel de villonism balcanic, halucinant, în care domina lacrimogenitatea romantică, alterată cu tonul romanței:
    De te-ai întoarce printre visuri încă-odată
    Tu dulce înger cu plete dragi de fată
    Ți-ai aminti de multe, de ieri și din trecut
    Când dragostea-ncunună, de ce n-ai vrut…

    Volumul Preamărirea durerii stăruie într-o poezie a exodului, în căutarea himerei poetice:
    Singurătăți, înalte necuprinsuri,
    Stoluri demonice de genii
    Zideau pustiitoare visuri
    Clocotitoare vedenii!
    Și-n negura aceea, uimit
    De nimbul cântecelor ambroziene
    Palida stea am zărit,
    Pe blânda mea Eumene.

    D. Stelaru vociferează, declamă, blesteamă, într-o simbolică deprimantă și teatrală în terminologia teribilistă a moderniștilor:
    Peste cerurile negre, peste mări,
    Șarpele lunii prin zodia morților,
    Dezvălui marile înserări
    Îngândurând îngerii porților.(Noaptea geniului
    )
    În Noaptea geniului cultivă un fantastic și halucinant univers nocturn, de raclă, cu ceruri negre prin care vagabondează un înger.

    În Îngerul vagabont :
    Noi, Dimitrie Stelaru, n-am cunoscut niciodată Fericirea
    Noi n-am avut alt soare decât Umilința;
    Dar până când, înger vagabont,până când
    Trupul acesta gol și flămând?

    „Poemul cerșetor”e definitoriu petru întreg volumul, aici găsim o poezie a jignirii și lovirii eului:
    După ce umblasem, zbuciumat, întreaga zi ca un câine
    După atâta jale arsă în rugăciunile mele
    Pentru o murdară bucată de pâine,
    De pe străzi aiurite,cu babe zbârcite și rele,
    Spre mucegăitul meu palat murmurând mă întorceam
    Spre gânditoarea mea colibă de la marginea lumii,
    Femei în purpură se fereau:ele râdeau, eu plângeam,
    Și toți mă disprețuiau, toți nebunii
    Ajuns la sărmana mea iubită mă înfășurai cu
    Întunericul și adormii
    Pe patul trufași de lut…

    „Antirăzboinicele” lui Stelaru arată un ins cutremurat, izbit de absurdul măcelului, torturat de scene goyești cu himere de apocalipsă, cu strigăte contra morții. El se vede un zeu rănit, fără ideal plin de obsesia morții:
    Între zidurile mele a venit Febra –
    cine mă împodobește cu scoici și alge
    când marea mea e moartă?
    nu mai e malul coloratelor stele
    nici buzele tale, nici corabia cu zei transparenți.
    A venit Febra între zidurile mele.

    Eugen Lovinescu a preferat din opera lui volumul Ora fantastică, prezentându-l pe poet ca un poet nou al boemei bucureștene: „Fior nou, muzicalitate nouă, deși pe linie bacoviană, aspirație pură,iată originalitatea poetului…”

    Universul poeziei lui este ciudat, cu turnuri înăbușite, cu atmosferă infestată de necurățenii, în care poetul se simte batjocorit, scuipat, refăcând destinul lui Villon, Poe sau Bacovia. Cerurile lui sunt apocaliptice,mizere, moarte. E cuprins de dorul de evadare:
    Cineva umblă în zid-îi aud pașii grei de fiară-
    Inima bate departe, mohorâtă, lunară,
    Liberatoare poezie, târâtă de pământ,
    Un călăreț cioplește neliniști obosite
    Pe uriașii arbori de foc, păduri de cer-
    Un demon vânt, înflorat, metalic,
    Cu mâini de sunete, bolnav rostogolite.

    Paginile de solitudine sinceră, ale unui bacovian temperat, duc eul poetic spre un dulce-amar Eldorado, care este iubirea:
    Nu mai e nimeni în oraș;
    Străzile au rămas în ploaia becurilor
    Ca femeile neiubite și goale
    Sub păiejenișul lunii.

    Singur trec și mă aud
    De-alungul, adânc, și sunt beat
    De vântul care mă fluieră
    Ca un pustiu împărat.
    Malurile s-au dechis largi,
    Cu ape verzi înainte
    Numai trupul tău de sidef
    Cu pașii meduzei mă minte.

    Vântul aduce călare
    Alge din prunduri și melci
    Marea mea e prea mare
    Și ți-e frică s-o-ncerci. (Pustiu)

    Acest damnat baudelairian trăiește cutremurat de condiția sa, în drama și comedia existenței. Poezia lui are așchii rupte din lună și din soare, are fragmente dintr-un cosmos care fierbe ca un vulcan.
    Versul lui are asperități, durități, lovituri de vârf de bici. Limbajul e ironic, persiflant, acidulat, cu expresii prozaice.
    La 43 de ani de la moartea lui, noi, contemporanii, trebuie să-i păstrăm amintirea și să facem din poezia lui scară pentru teplul nemuririi.

    Prof. ION IONESCU-BUCOVU 17 octombrie 2012



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Lasă un comentariu

    Drept de autor © 2009-2023 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5