Revista Luceafărul: Anul XII, Nr.10 (142), Noiembrie 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Din profunzimea eului poetic –
Frânturi de cer

 Primit pentru publicare: 06 Nov. 2020
Autor: Dorina RODU, director Ed. Arena Cărții
Publicat: 07 Nov. 2020
© Dorina Rodu, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

Din profunzimea eului poetic –
Frânturi de cer

După cum ne-a obișnuit, poetul, Teodor Epure, împletește și în acest volum, apărut la Editura Arena Cărții (Botoșani), poezia clasică cu cea modernă în stilul său original prin care ne învață, printre altele, să nu ne uităm străbunii („Timpul trece nemilos / emoţii vii ne produce / mai ales / chiar dacă a uita e omeneşte, / nu avem voie, / să ne uităm eroii” – Să nu ne uităm eroii), nici rădăcinile („Istoria, nu era altceva / decât dorinţa de a păstra glia strămoşească.” – Învățătorul nostru de altădată).

Dacă se presupune că Atlas ține pe umerii săi cerul, poetul Teodor Epure, prin eul liric, care este în continuă frământare, strânge o parte din cer, îl interiorizează trecându-l prin filtrul creației ca mai apoi să împrăștie Frânturi de cer între coperțile acestui volum de poezii. Nu întâmplător a fost ales acest titlu celest, căci, de acordăm puțină atenție poeziilor prezente în această carte, descoperim prezența simbolică a cerului repetându-se, astfel constituind un laitmotiv al acestui volum. Prin însăși natura lui, simbolul tinde să întreacă orice limită impusă, sintetizând esența trăirilor, emoțiilor și sentimentelor într-un anumit context, răscolind adâncurile emoționale ale fiecărui individ. Ca simbol literar, cerul este o manifestare directă a transcendenței, a puterii, a perenității, a sacralității, ceea ce nici o ființă de pe pământ nu poate atinge. Numai faptul de a fi deasupra, de a se afla sus, înseamnă a fi puternic, simbol al inaccesibilității, al infinității, al eternității, al puterilor superioare omului; al conștiinței. În viziunea artistică a poetului cerul este: cel care dă mană tuturor celor de pe pământ: E o primăvară cu-n alt cer / ce se deschide deasupra noastră, / un cer ce ne aduce o ploaie mănoasă” (E o Primăvară cu-n alt cer); cel care constituie adăpost de neclintit pentru îndrăgostiți: „Să-ţi mângâi părul tău despletit / Sub bolta cerului neclintit,” (Te aștept râzând); tot cerul este cel care păstrează flacăra nestinsă a trecutului nostru ca nație: „noi suntem cerul, ce arde-n rădăcini de mohor,/ pe fruntea căruia s-a rătăcit un călător” (Noi); cel care se întunecă suferind atunci când se pierd vieți omenești: „Cerul s-a întunecat / zeci de vieţi omeneşti a secerat,/ un pod fastuos şi fosforiscent / de vecini obsedat, / în moloz s-a transformat” (Incompetența ucide); este cel de unde coboară liniștea: „priveşte liniştea din ceruri coborând / la adierea vântului dansând” (În octombrie la mare) ș.a.

Atunci când construcția modernă a unei poezii se întâlnește cu simțul nobil al eului liric care își creionează simțămintele cu gingășie și stimă față de glia strămoșească, elogiind prin vers sentimente pure ale românului autentic de la țară, uniunea clasicului cu modernul radiază, contopindu-se sub pana poetului nu ca două componente opuse sau paralele, ci ca un întreg de sine stătător, astfel atrăgând atenția și tinerilor care apreciază mai mult poezia modernă. Un astfel de exemplu este redat cu măiestrie în poezia De mâine: „[…] şi visez că urc pe lună/ c-o seceră în mână, / să dau jos un hectar de grâu / de pe faţa ei nevăzută, / să văd pâinea rumenită / pe vatra încălzită. […]”, „ […] Livezile vor vorbi despre fructe, / pământul despre pâine, / pământ ce miroase a doine,/ izvor din care vor sorbi mâine, / cei care vor veni după mine.[…]”; tot în această poezie întâlnim un mănunchi de motive și simboluri, astfel avem motivul lunii pe care, cel mai des, îl întâlnim în poezia romantică, bineînțeles acest motiv este des întâlnit și în literatura universală, Dante voia să urce împreună cu Beatrice pe lună (aici constituind primul cer al Paradisului), însă poetul Teodor Epure visează că urcă pe lună cu o seceră pentru a secera un hectar de grâu – hrana de bază a oamenilor, care, în viziunea poetului, stăpânit probabil de imboldul creator, nu întâmplător leagă aceste trei simboluri: secera – unealtă creată de om, care în concepția tradițională simbolizează moartea, luna – simbol transcedental și plurivalent, însă în tradiția noastră, prin unele părți ale țării semănatul se face după fazele de creștere sau descreștere a lunii; astfel, culturile care cresc deasupra pământului, cum sunt cerealele, se plantează la lună-nouă și grâul – plantă din care se prepară hrana oamenilor, așadar toate reprezentând un ciclu în grădina vieții omenești. Grâul era considerat sacru de țăranul român și este deseori întâlnit în cultura noastră: „Se considera că grâul este planta pe care Dumnezeu a gândit-o pentru om şi ca atare ea îl reprezenta pe EL. Chiar şi în epocile precreştine, pâinea era asociată cu divinitatea supremă în multe cazuri fiind simbolul acesteia. Pentru creştini pâinea devine sacră şi invocată zilnic în rugăciunea şi mai ales identificată cu Cristos încă din biserica originară” (Janeta Ciocan, muzeograf la Muzeul de Etnografie şi Artă Populară din Baia Mare). Astfel, secerat, (în viziunea poetului), de pe lună, grâul poate simboliza aici și hrană divină pentru spiritul creator al românilor, al țăranilor români.

După toate acestea putem susține și faptul că prin creația poetului Teodor Epure, nu doar că nu se va uita folclorul românesc, tradițiile, ci va continua să există și în forma poeziei moderne. Sunt multe de spus despre creația literară a scriitorului vornicenean Teodor Epure, însă trebuie (re)descoperit, (re)citite versurile, cât și esența ce dăinuie printre ele.

Dorina Rodu
Director Editura Arena Cărții