ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X
Primit pentru publicare: 25 Aug. 2018
Autor: Cosmina Marcela OLTEAN, redactor șef adj. Rev. Luceafărul
Interviu
Publicat: 28 Aug. 2018
Editor: Ion ISTRATE
©Cosmina Marcela Oltean, ©Rev. Luceafărul

 

 

 

Din universul poetic al unei liceene. Dialog cu Izabela Ciobanu

 

“Cu poezia am o conexiune spirituală profundă”

 

Izabela Ciobanu, născută în localitatea Săbăoani, judeţul Neamţ, este o tânără care şi-a făcut din scris un refugiu, o lume proprie. În septembrie începe clasa a XII la Liceul Teoretic “Vasile Alecsandri” din Săbăoani, judeţul Neamţ, la profilul umanist, specializarea Limba română-Limbi străine şi se află în acea perioadă din viaţă când se fac multe planuri, când multe decizii trebuie luate, dar activitatea şi rezultatele ei de până acum reflectă nu doar talentul şi ambiţia unei tinere fete, ci totodată speranţă pentru viitor. În cadrul inteviului de mai jos mi-a vorbit cu căldură şi pasiune despre scriitorii preferaţi şi cărţile care i-au marcat viaţa şi formarea de până acum, despre dragostea şi nevoia de poezie, dar şi despre ceea ce a reuşit deja să realizeze în vastul domeniu al artei cuvântului. Ea scrie din plăcere pură şi din nevoie de descărcare a sufletului, nu cu gândul de a mulţumi cititori  sau de a primi recunoaştere. Însă, lecturând câteva dintre versurile sale, mi s-a părut că acestea merită raspândite şi totodată am simţit că pot avea un dialog frumos şi profund cu autoarea lor. Mai multe veţi afla chiar de la ea.

Să începem prin a te cunoaşte mai bine. Spune-ne despre tine, despre pasiunile şi preocupările tale…

În primul rând, țin să mulțumesc pentru prilejul de a deveni subiectul unuia dintre interviurile revistei de prestigiu „Luceafărul”. 

Locuiesc şi în prezent acolo unde consideră Blaga că s-a născut veşnicia, la sat. Aici au  început să înflorească cele mai nevinovate plăceri ale mele, printre care țin să amintesc, în mod deosebit, de poezie, scris şi lecturat. De altfel, am o pasiune pentru filme şi orice fel de muzică veche, de la jazz, blues, până la muzică clasică simfonică, operă, dar şi rock clasic.

De mic copil, îmi aduc aminte, aveam o satisfacție în a face cuvintele să rimeze. Jucam „De-a v-ați ascunselea” pe uliță şi, atunci când îmi venea rândul la numărătoare, născoceam un vers care să rimeze cu fiecare număr în parte. Acum, când îmi apar ca reminiscențe atâtea amintiri hilare din trecut, îmi vine să mă amuz pe seama copilului de altădată. 

Această pasiune a prins un contur proeminent mai târziu, grație tatălui meu care, în tinerețile sale, a parcurs aceeaşi filieră umanistă la nivelul liceal. Mereu mi-am spus: dacă acolo de unde o mamă loveşte, cresc flori, de unde mă dojeneşte el se naşte poezie pură. Iar aici, în inima satului Săbăoani, cu poezia am o conexiune spirituală profundă. Cel mai amar regret al meu este, însă, că nu am citit până acum atât de mult pe cât mi-aş fi dorit. 

Pasiunile tale sunt literatura şi filosofia. Cum le-ai descoperit şi cum le valorifici?

Am descoperit literatura la îndrumările stăruitoare ale părinților mei. Au avut dorința de a-mi deschide orizonturi largi ale imaginației şi, în pofida împotrivirii mele copilăreşti, am început să răsfoiesc prima carte, să buchisesc primele litere pentru ca, în timp, să scriu şi eu. 

La început, în clasele gimnaziale, m-am axat inutil de mult, cred eu, pe genul ştiințifico-fantastic. Abia pe la sfârșitul clasei a VIII-a mi-am revenit din prețioasa mea reverie. Prima carte care m-a marcat într-un mod serios a fost „Planeta celor doi sori” a lui Horia Aramă, urmată de „Romanul adolescentului miop” a lui Mircea Eliade. 

Deşi se consideră mai mult un act psihologic decât filosofic, am avut de-a face prima dată cu filosofia poate că tot în sânul copilăriei, când eram victima propriilor coşmaruri şi a ajuns să-mi fie groază de întuneric. Mi-am implantat în minte tot felul de consolări, printre care cea mai marcantă s-a dovedit a fi „Întunericul nu există”. Cu timpul, aceste convingeri s-au metamorfozat în alte zeci de întrebări. Frica de întunericul ca realitate şi opus al luminii a ajuns o frică de întunericul morții. De aici, multe alte întrebări ca „Nu o fi viața un întuneric şi moartea, de fapt, o lumină perfidă?”. 

Am aprofundat filosofia odată cu trecerea timpului şi, trebuie să recunosc, nu citesc multă filosofie. Apelez la ea în special când simt că mă pierd pe mine în întrebări. 

Referitor la valorificarea acestor pasiuni, pot spune că nu le subliniez într-un anume fel. Îmi încerc adesea norocul la diverse concursuri.

Ai darul de a te exprima frumos şi liber în scris. Ce înseamnă pentru tine a scrie şi cum defineşti acest act?

ÎÎți mulțumesc!i Aş putea vorbi ore întregi despre cât de mult înseamnă scrisul pentru mine. „Eu scriu ca să uit, dar şi ca să nu uit.” spunea odată un domn.

Scriu atunci când nu am linişte, dar şi atunci când sunt liniştită, scriu atunci când plâng şi simt că îmi pierd cumpătul, însă şi în momentele fericite. Dar, drept să-ți spun, mai uşor îmi alunecă stiloul pe coala albă de hârtie, când suferința mea capătă o formă lancitantă. 

Până acum nu mi-am pus problema să scriu o carte, pentru că scopul meu nu este să mă citească alții, ci să mă citesc tot eu. Scriu pentru că, dincolo de această descărcare a sufletului, intenționez să citesc peste ani buni ce făceam eu odată şi cum mă simțeam în dezolarea mea. „Ar trebui să-mi citească alții dezolările?”, mă întreb de multe ori.

Eu scriu pentru că prin scris îmi creez o portiță spre trecut. Cred că atunci când scrii, pentru tine o faci. Nu te gândești să îți îndulceşti trecutul sau viitorul doar ca să îi placi cititorului. Dacă cineva te citeşte şi te apreciază, lasă-te apreciat. Dacă cineva te citeşte şi te critică, lasă-te criticat. 

Atunci când scriu, rațiunea şi simțirea se îmbină, nu mai sunt atât de separate. Când scriu, devin pictor şi ştiu că sunt iubită  de cei care îmi înțeleg strania artă sufletească. Când scriu, devin muzician şi ştiu că a cânta la condei este lucrul la care mă pricep cel mai bine. Muzica mea sunt cuvintele mele. Atunci când scriu, eu sunt propriul meu Chopin.

Care sunt genurile şi speciile literare pe care le preferi şi în care îţi exersezi condeiul? Simţi că te exprimi mai bine în versuri ori în proză?

 Îndrăgesc mult cele două extreme: epicul şi liricul, dar nu am lehamite nici față de dramatic. Justificarea mea este că primele două îmi sunt mai familiare. Dacă ar fi să aleg un anume gen, aş alege liricul pentru că îmi plac provocările, iar rima evit întotdeauna să fie albă. 

De asemenea, îmi place să le îmbin pe cele două: proza şi poezia. Simt că mă exprim bine în ambele, şi în proză şi în poezie, în egală măsură, căci fiecare îmi alimentează şi îmi temperează aceleaşi stări şi trăiri. Diferă doar clipa în care scriu. 

Poezia, versurile reprezintă veriga mea slabă, partea mea sensibilă. Ea poate fi caracterizată ca parte sufletească a ființei mele. În schimb, proza reprezintă jumătatea mea rațională. În poezie îmi transpun fiecare trăire, pe când în proză acționez mai mult analitic şi meditativ. 

Încercările de a face filosofie în versuri sunt zadarnice, nu se compară cu proza. Un vers bun ținteşte mai bine în inima unui om, comparativ cu un eseu argumentativ.

Care sunt scriitorii şi filosofii pe care îi preferi şi cu care rezonezi?

Am o admiraţie aparte pentru opera lui Rebreanu, fiind unicul scriitor al literaturii române ale cărui romane le consider fără cusur. Toate îmi plac şi în toate mă regăsesc. Mulțumită lui, am luat parte la războaie şi perioade critice -plângând la căpătâiul celor ucişi de vremurile năpaste- regăsite în romane ca „Pădurea spânzuraților”. Lupta lăuntrică a lui Apostol şi descrierea amănunțită a sentimentelor lor de pe front mă fascinează.  

Dincolo de el, am dezvoltat, de-al lungul timpului, o pasiune şi pentru Camil Petrescu, Mircea Eliade, Mihail Sadoveanu şi George Călinescu. Din literatura străină, prefer scriitori ruşi ca Tolstoi, Dostoievski şi Gogol. Însă îmi plac şi stilurile lui Orwell, Papini, Alexandre Dumas şi al lui Gabriel-Garcia Marquez. Dintre poeți i-aş citi în permanență pe Păunescu, Bacovia, Macedonski, Arghezi, Ion Minulescu şi Eminescu, iar aici aleg  să rămân la literatura română. Desigur, am parcurs şi versuri scrise de Lermontov, Puşkin, Baudelaire, Keats, Schiller şi Homer. Ca filosofi, am fost captivată de Cioran, Blaga, Nietzsche, Descartes, David Hume, Sartre şi Aristotel. Însă aceştia sunt printre puținii oameni din a căror romane m-am delectat cu drag.

Ne poţi reproduce un citat preferat care te-a marcat în vreun fel?

Nu cred că am doar unul. Fiecare citat care este pe placul meu mă marchează cumva. Are Giovanni Papini, la un moment dat, în romanul său, „Un om sfârșit”, un incipit de capitol care vine în felul următor: „(Iată cuvântul nenorocirii mele: totul!) Încă de pe-atunci am fost unul dintre aceia pentru care puțin sau jumătate nu contează: ori totul, ori nimic! Iar eu am vrut întotdeauna totul- nimic să nu scape sau să rămână pe dinafară! Deplinătate şi totalitate…”. 

Tot în acelaşi roman autobiografic scrie: „Sunt un Robinson fără insulă”. De asemenea, „Când tânjeşti, nu te poți exprima decât în poezie.”, aşternea pe hârtie Maitreyi Devi în „Dragostea nu moare”. Marin Preda în primul volum „Moromeții” scrie: „Şi dacă o să fie rău, ce? Nu te-ai învățat încă cu acest gând?”. Acestea ar fi 4 dintre citatele care mi-au venit în minte pe moment, ele sunt nenumărate şi la fel de frumoase.

Dintre cărţile citite, care sunt preferatele tale?

După cum spuneam, am avut un timp o obsesie pentru “Pădurea spânzuraților” a lui Rebreanu. Pe lângă acest roman, aş reciti oricând “Fiul risipitor” de Radu Tudoran, “O mie nouă sute optzeci şi patru” al lui George Orwell, “Anna Karenina” a lui Tolstoi, “Invitația la vals” de Mihail Drumeş, “Moromeții” al lui Marin Preda şi “Nopți la Serampore”, nuvelă de Eliade. Precizez că o carte îmi devine preferată în funcție de momentul vieții în care eu o citesc, deoarece în momentele de slăbiciune ea are un impact mult mai puternic asupra mea.

Ştiu că ai participat la mai multe concursuri. Spune-ne câte ceva despre fiecare, despre experienţe şi despre premiile obţinute.

Concursurile variază de la cele înființate pe plan local, până la cele desfășurate la nivel internațional. Mă voi axa pe cele mai importante. 

Am început să particip la concursuri de creație literară prin clasa a VIII-a, iar prima participare a fost la secțiunea de poezie. Concursul purta numele de „Mărgăritărele”, în cadrul căruia am luat primul meu loc I. Era un concurs ce avea loc la nivelul instituției de învățământ.

Pasiunea şi interesul meu pentru literatură au fost sesizate de către doamna profesoară de limbă română, Mihaela Porcariu, în primul an de liceu, care mi-a oferit toată încrederea în mine, ce mi-a lipsit până atunci, pentru a continua. Ei îi datorez toată încrederea şi curajul pe care le am şi în prezent. În următorul an de liceu, am stagnat parțial, progresele fiind infime. 

Clasa a XI-a a fost punctul culminant al evoluției mele. În iarnă, am obținut locul III la Concursul Internațional „Tradiții şi obiceiuri de iarnă pe ulița mea”, organizat de de Asociația Cultural-Ştiințifică „Pleiadis” din Iaşi. Concursul a fost urmat de Simpozionul Local Neamț Interdisciplinar „Pro Liber” unde am obținut locul II, dar şi de alte numeroase concursuri, precum Concursul Regional de Creație Lirică „Dor de poezie”,  unde am obținut premiul special.

Mi-am dezvoltat capacitățile oratorice la Olimpiada de Dezbateri, unde am fost luată sub aripa protectoare a doamnei profesoare Adriana Robu. Țin să mărturisesc că va rămâne o experiență de neuitat. Sub îndrumarea doamnei profesoare de limbă română, Ana-Cătălina Gavrilă, printre cele mai mari realizări ale anului, se numără Concursul Regional „Luceafărul”, ediția a V-a, în cadrul căruia am obținut al doilea loc pentru secțiunea poezie şi primul loc pentru secțiunea de proză, însoțit de diploma de excelență şi trofeu. 

De altfel, susținută de domnul profesor Marius Constantin, am reuşit să iau premiul I la Concursul de Eseuri „Europa prin ochii mei”, ediția a VI-a (2018), organizat de Facultatea de Ştiințe politice, Filosofie şi Ştiințe ale Comunicării, din cadrul Universității de Vest, Timișoara. Pe această cale, doresc să le mulțumesc tuturor pentru că au reprezentat trepte de aur în drumul meu spre împlinire. Datorită lor, am învățat că, atunci când ai un vis şi vrei ca acesta să se îndeplinească, trebuie doar să scrii despre el, pentru că scrisul face minuni.

Care crezi că este cea mai importantă realizare a ta de până acum şi ce aşteptări ai de la viitor?

În afară de premiile obținute şi experiențele culese în urma participării la aceste concursuri, dezvoltarea mea ca om este cea mai mare realizare de până acum. Mă aştept de la viitorul, atât apropiat, cât şi îndepărtat, să perseverez la fel de mult ca până acum. Mi-e teamă de stagnare şi de o posibilă moarte a intelectului, deci voi face tot posibilul să mă înalț în permanență.

Mai ai şi alte pasiuni sau preocupări?

Sigur. Spre exemplu, îmi place să călătoresc, să cunosc cât mai mulți oameni, să descopăr culturi şi tradiții noi. În timpul liber practic diferite sporturi, ca cele de rezistență, gimnastica şi tenisul. Îmi plac escapadele în natură şi sfârșesc, în urma înfăptuirii acestora, prin a imortaliza peisaje în desene.

Azi, reţelele sociale prind şi reţin tot mai mult atenţia şi timpul liber al tinerilor şi nu numai. Puţini se desprind şi mai au voiţa de a petrece timp în linişte, cu o carte în mână. Literatura română şi universală este atât de bogată, atâtea nume şi titluri care cuprind atâtea lecţii valoroase. Multă lume nu mai pune preţ pe artă şi adevărata cultură. Întreb un tânăr pentru care toate cele amintite anterior contează: cum ţi se pare prezentul din acest punct de vedere şi oare încotro ne îndreptăm astfel?

Într-o societate depravată cultural, la fel de „fără prințipuri” ca pe vremea lui Caragiale, un tânăr nu observă evoluția ca proces, decât în materie de tehnologie. Pot arunca uşor afirmația că ne îndreptăm către pierzanie, însă o sticluță de optimism mai sălăşluieşte, încă, în cămara inimii mele. Glasurile celor ce nu citesc sunt mici şi răguşite, abia se aud, însă ale noastre sunt mai puternice ca oricând. Lumea nu este prăpăd în totalitate, tind să cred că întotdeauna mai este o salvare. 

Sesizez cum tehnologia absoarbe creierul fiecărui copil, în primul rând. Am un frate în vârstă de 12 ani, care nu rezistă prea mult timp fără calculator. O ruptură bruscă de tehnologie, cred că i-ar dăuna în mare măsură, de aceea aplic strategia de a-l lăsa la calculator doar atâta timp cât citeşte 50 de pagini pe zi dintr-o carte. Uneori depăşeşte numărul de pagini impus, ceea ce mă face să cred că nu sunt o influență chiar atât de proastă pentru viitorul lui.  Eu cred că nu ne îndreptăm neapărat undeva, ci pur şi simplu stăm pe loc.

Ce planuri ai odată cu absolvirea liceului? Care este drumul pe care vrei să-l urmezi? Vei încerca să valorifici în continuare toate pasiunile tale, să le îmbini cumva sau vei alege una din ele?

Vreau să urmez o facultate şi, în privința asta, sunt de părere că acest ultim an de liceu va fi decisiv. Mi-am făcut foarte multe idei în minte, la care am renunțat şi am tot revenit, ca mai apoi să renunț din nou. Predomină destul de mult indecizia, pentru că îmi place să fac multe lucruri. În orice caz, intenționez să călătoresc mult şi să mă bucur de toate lucrurile pe care le am, înainte de a le pierde. 

Da, în mod cert voi continua cu această pasiune de a scrie, indiferent de viitorul care îmi este rezervat, şi voi încerca să îmi fructific evoluțiile treptat. Îmbinarea pasiunilor cu ceea ce voi avea să fac pe viitor, mă va ajuta de fiecare dată să revin  în punctul inițial, trecut. Doar scriind cred că nu voi uita niciodată cine am fost şi de unde am pornit.