IOAN VASIU : – Pentru că numele noastre s-au intersectat,  demult, prin paginile revistei PRELUDIU, de care se ocupa regretatul TUDOR OPRIȘ, cred că ești de acord să ne vorbim la persoana a doua singular. Detaliază puțin, te rog, cum și când s-a produs debutul tău literar.

• DINU ADAM : – Cam foarte demult, într-adevăr. În „Preludiu” – care era, de fapt, suplimentul literar pentru elevi al „Scînteii Tineretului”, am debutat prin 1970; desigur, la fel cu mulți alții, sub aripa primitoare a profesorului Tudor Opriș, care păstorea cenaclul literar „Săgetătorul”, al elevilor din București, dar era și animator al taberelor de creație organizate de CC UTC, fie pentru redactorii revistelor școlare, fie, mai apoi, pentru participanții la concursul literar al elevilor „Tinere Condeie”.
• Nu-s prea multe de detaliat, pentru că „Preludiu” era, de fapt, doar o trambulină pentru debutul într-o revistă cu mai mare prestigiu literar: „Amfiteatru”, revista de cultură a organizațiilor studențești, ce furnizase literaturii române generații de talente scriitoricești.
• Nu-i menționez pe toți consacrații care și-au făcut începuturile în redacția „Amfiteatru”, unde eu am debutat în 1971, sub oblăduirea Anei Blandiana și-a lui Ștefan Iureș. Mai apoi, eram deja în ultima clasă de liceu, tot acolo, mi-aupurtat de grijă în tentativa de-a deveni jurnalist de cultură SimeliaBron, Constanța Buzea și Adrian Dohotaru.
• Mă gîndesc că, parcă, pe-atunci, scriitorii consacrați erau mai atenți și mai generoși cu debutanții – de pildă, venit ca invitat la una din întîlnirile „Săgetătorului”, Fănuș Neagu m-a chemat la Asociația Scriitorilor din București (unde, întîmplător, l-am întîlnit prima dată pe Mircea Dinescu) și m-a trimis cu recomandare la Grigore Hagiu, să-mi publice niște poeme în „Luceafărul”.
• De altfel, după apariția celei de-a doua cărți ale mele de versuri, în 1976, la editura „Eminescu”, am primit trei recomandări pentru intrarea în Uniunea Scriitorilor: de la Blandiana, de la Buzea și de la Hagiu – aveam dosarul complet, dar nu l-am depus, pentru că cel de-al doilea volum fusese masacrat la cenzură, fără măcar să fiu întrebat,așa că fusesem pus în fața faptului împlinitcînd cartea a ieșit din tipar.
• Mi-am spus că n-are nici un sens să mai insist, de vreme ce n-am dreptul să public ce vreau eu, ci ceea ce crede cenzura că vreau, așa că am amînat demersul pînă în ianuarie 1990, cînd închipuindu-mi că vremurile se vor schimba, după ce-am cerut îngăduința Blandianei și-a Constanței Buzea – lui Grigore Hagiu nu mai aveam cum, că decedase între timp –, am devenit membru al Uniunii Scriitorilor cu același dosar din 1976.
• Debutul meu în volum s-a produs în 1974, întrucîtprimisem în anul precedent unul din premiile concursului de debut al editurii „Eminescu” – la vremea aceea, în virtutea unei directive a Comitetului Central PCR, se supendaseră prea multele debuturi literare (atît în poezie, cît și în proză), iar editurile fuseseră obligate să organizeze asemenea concursuri pentru debutanți, reducîndu-se astfel debuturile, de la cîteva sute pe an, la doarvreo 20-30; editura „Eminescu”, condusă pe-atunci de Valeriu Râpeanu, a fost prima care s-a conformat.
•  I.V.: –  În care reviste ai publicat în decursul anilor?
• D.A. : – Dacă este vorba de poezie, am publicat, încă din vremea liceului, în mai toate revistele literare din țară, începînd cu cele școlare, apoi în cele studențești („Alma Mater / Dialog”, „Echinox”, „Amfiteatru”, „Viața Studențească”, „Amphion”) și, desigur, în reviste ale Uniunii Scriitorilor și nu doar („Luceafărul”, „Convorbiri literare”, „Familia”, „Tribuna”, „Orizont”, „Tomis”, „Argeș”, „Cronica”, „Ateneu”, „SLAST”), dar am avut și colaborări la televiziune ori radio, inclusiv scenarii.
• După 1990, am publicat poezie și prin diverse reviste din străinătate, dar și traduceri în „Contemporanul” ori „Luceafărul” sau la radio; am susținut, chiar, timp de vreun an și cîteva luni o emisiune săptămînală, „Amfiteatrul poeziei universale”, cu traduceri inedite din poeții mei preferați, de pe toate meridianele.
• În plus, începînd cu anii 90, am făcut și publicistică – cu precădere, satiră politico-socială – în reviste precum „Academia Cațavencu”, „Plai cu Boi”, „Aspirina Săracului”, „Satiricon”.
• Bine, am mai tradus și niște cărți, pe diverse domenii, care însă ies din aria de interes a acestui interviu.
• I.V.  : –  Din păcate, în ultimii ani am observat că pe unele rețele de socializare se publică multă poezie de ”proastă” calitate. Ce părere ai despre acest fenomen îngrijorător?
• D.A.  :  – De ce „din păcate”?! Și de ce îngrijorare? Eu nu cred că poezia de proastă calitate este o invenție recentă – întotdeauna au existat veleitari și versificatori, epigoni mai mult sau mai puțin talentați ai celor consacrați, pe care și i-au luat drept modele.Singura noutate este că, dacă pe vremuri își consumau cu suficiență entuziasmul creator în cenacluri de cartier, acum au la dispoziție ospitalitatea internetului.
• Oamenii au simțit mereu nevoia să scrie și-au scris, convinși că ingratitudinea contemporaneității va fi amendată, mai devreme sau mai tîrziu, de posteritate; uneori, chiar așa s-a și întîmplat și n-avem de unde ști cîte genii s-au irosit din lipsă de internet.
• Baudelaire spunea într-unul din caietele sale: „să nu disprețuiești sensibilitatea nimănui, căci ea este geniul său”. Așa că eu sînt precaut cu îngrijorările.
• Ceea ce, însă, s-ar cere de pus în discuție este frecvența ieșirilor din spațiul virtual, a cărui generozitate democratică n-are nici o legătură cu literatura, și a alimentării editurilor, mai mult ori mai puțin obscure, cu poezie al cărei singur argument este consacrarea pe internet sau în ședințele comitetului de bloc (că-i cam același lucru).
• Că-i plin internetul de poeți închipuiți nu-i tocmai o povară pentru societate – își plătesc oamenii conștiincios abonamentul și primesc dreptul să aspire la celebritate –, în vreme ce consacrarea lor oficială ca scriitori, prin apartenență la Uniunea Scriitorilor, devine tot mai costisitoare: Uniunea Scriitorilor are spre 3000 de membri (dacă nu cumva oi fi uitat eu pe careva la numărătoare), majoritatea lor fiind poeți.
• Parcă-s cam mulți, mă gîndesc. Dar poate că nu mă gîndesc eu bine și, într-adevăr, prima doamnă a Clujului, soția primarului și fostului premier Boc, este o scriitoare de lungă respirație, la fel ca promițătoarea prozatoare Gabriela Firea, ca să mă rezum doar la două exponente, chiar cu riscul de a-mi sui în cap floarea activismului literar-feminist.
• I.V. : –  Nu puțini sunt cei care spun că în prezent se citește tot mai puțină poezie. Să fie oare un adevăr?
• D.A. :  -Sincer să fiu, nu știu cîtă poezie se citește. Ce știu sigur este că poezia tipărită devine tot mai puțin accesibilă, pentru că, de principiu, cartea a devenit tot mai scumpă, iar revistele literare nu mai au nici un fel de circulație în afara cercului de colaboratori.
• Îți ziceam mai devreme că, în 1976, am preferat să nu mai public, pentru ca să nu mai am de a face cu cenzura. După 1990, mi-am dat seama că îndeosebi publicul de poezie– care înainte era destul de numeros pe la noi – se aflăpe cale de dispariție, de vreme ce o carte ajunge să fie mai scumpă decît o pîine: nici un om normal la cap, oricît ar iubi poezia, nu ia pîinea de la gura copiilor pentru privilegiul de-a vizita Parnasul.
• Așadar, împreună cu Mircea Dinescu, pe la mijlocul anilor 90, am făcut o editură, „Seara”, ce publica exclusiv poezie europeană și distribuia volumele gratis pe la tîrguri de carte, pînă ne-am convins că demersul nu este doar păgubos, ci și inutil: principalii beneficiari nu erau cititorii de poezie, ci „pișcotarii”, nelipsiți de la vernisaje și lansări de carte.
• Experiența asta – și acum actuală, cred eu – mi-a dovedit nu că cititorii nu mai citesc poezie, ci că poezia nu mai ajunge la cititori.
• Sigur că motivele sînt mult mai îmbîrligate, și o contribuție însemnată vine din partea canalelor alternative de comunicare (îndeosebi cele virtuale), dar întregul sistem de promovare a culturii este defectuos – ceea ce este vizibil și-n cazul altor produse culturale: expoziții, spectacole –, în primul rînd deoarece aparatul critic duce lipsă de autoritate și audiență.
• Ar trebui însă să ținem seama de evidența tristă că, în societatea noastră, nu există un interes real pentru cultură, care nu beneficiază de prioritate, chiar dacă are atașat un minister de specialitate. „România educată” este o sintagmă fără conținut, cîtă vreme nici cultura, nici educația nu sînt considerate domenii strategice și nu sînt ținte pentru programe coerente pe termen lung.
• Puzderia de festivaluri, tîrguri de carte, premii, concursuri și alte manifestări presupus culturale nu sînt în măsură să subminezeprecaritatea comunicării dintre scriitori și public, suferind de narcisism sieși suficient și cultivînd un soi de sectarism elitist, ce lasă impresia că scriitorimea este o specie aparte de aleși, fără legătură cu realitatea și lumea. 
• Așa încît nu publicul a devenit mai indiferent, ci doar n-am dobîndit noiîncă priceperea (poate nici interesul) de a-l implica cu adevărat în procesul de receptare a literaturii în general și poeziei în special – căci cititorul (ca orice spectator) participăimplicit la actul de creație.
•  I.V. : –  La unele edituri nu se observă nici o cenzură a valorii. Este bine sau dimpotrivă?
• D.A. : – Bine n-are cum să fie, dar e cazul să fim puțin mai nuanțați: după 1990, au apărut o puzderie de edituri, multe menite să publice creațiile proprietarilor, fără nici un discernămînt – formalitățile de înființare a unei edituri erau minime și lăsau ușa larg deschisă pentru impostură. De altfel, majoritatea au sucombat, odată cu epuizarea resurselor creatoare (și financiare) ale proprietarilor care, însă, și-au dobîndit pe această cale calitatea de „scriitori”.
• În momentul de față, editurile care fac rabat de la calitate se descalifică singure și nu sînt frecventabile decît tot pentru „scriitori” încurajați de mediul familial ori de cercul restrîns al prietenilor; este ceea ce alimentează și impresia abundenței de literatură /poezie/ autohtonă.
• Așadar, rău nu este că se publică, ci că se găsesc forumuri, mai mult ori mai puțin oficiale – tîrguri de carte, obscure concursuri și festivaluri de provincie, reviste on-line fără public cititor și, nu în ultimul rînd, chiar Uniunea Scriitorilor –, care pun accentul pe „multa” în deja neglijatul principiu: „non multa, sedmultum”, adică ajung să certifice valoarea pe criterii cantitative, nu calitative.
• Poate că nici nu este posibil altfel, de vreme ce viața literară nu face decît să oglindească societatea în ansamblul ei – și, vorba lui Caragiale, „o soțietate fără prințipuri va să zică că nu le are”; cum ar putea să le aibă culturnicii, instalați în felurite sinecuri, ce arbitrează literatura ca pe-un meci de fotbal (fără VAR)?!
• I.V.: –  Mai poate să trăiască un scriitor, în prezent, bazându-se pe drepturile de autor primite pentru publicarea creațiilor sale literare? Sau, altfel formulat, mai sunt multe reviste și edituri care plătesc scriitorilor publicați drepturi de autor?
• D.A. : – Expresia „mai poate” induce o idee falsă, aceea că scriitorul (la noi, cel puțin) a putut vreodată să trăiască din drepturile de autor. Chiar și pe vremea cînd statul socialist subvenționa generos uniunile „de creație”, scriitorii trebuiau să aibă o slujbă care să le furnizeze resursele pentru traiul zilnic. Sigur că exista și Fondul Literar, care acorda împrumuturi în contul viitoarelor publicări, dar acesta era capricios și, oricum, accesul la publicare era restricționat (de pildă, cu excepții argumentate de rațiuni îndeobște politice, un autor nu putea publica mai mult de un volum pe an).
• Probabil că și acum mai sînt reviste ce plătesc simbolice drepturi de autor, dar nu cred că există edituri serioase care să se sustragă de la îndeplinirea acestei obligații. Desigur, asta depinde și de contractul pe care-l încheie autorul cu editura respectivă și trebuie să recunosc că nu-s mulți care să acorde atenție unui asemenea vulgar amănunt. 
• Nu-i mai puțin adevărat că sînt încă edituri ce-și tratează angajații ori colaboratorii (victimele cele mai frecvente sînt traducătorii) ca pe niște sclavi, dar astea-s situații marginale, care– mai devreme ori mai tîrziu – devin publice și le afectează inevitabil frecventabilitatea respectivei instituții.
• Mai complicată e problema colectării drepturilor de autor (îndeosebi pentru /p/reluări, republicări ori redifuzări) de către organizațiile de gestiune a drepturilor de autor, căci acestea nu dispun de infrastructura necesară – subiectul este, însă, prea tehnic pentru a fi lămurit într-o discuție la care nu participă și actorii direct implicați.
• I.V. : –  Știu că nu te împaci prea bine cu actuala conducere de la Uniunea Scriitorilor. Care sunt motivele?
• D.A. : – Formularea ta este eufemistică și incompletă: eu nu mă împac cu ipocrizia și elitismul disprețuitor al unora, indiferent dacă vorbim despre mediul scriitoricesc, ori despre peisajul politic.
• Doar întîmplarea a făcut că refuzul meu de a accepta impostura să capete caracter beligerant în relație cu actuala (și veșnica) conducere a Uniunii Scriitorilor – probabil că la fel de indezirabil aș fi devenit și în eventualitatea (puțin probabilă) în care-aș fi optat să devin membru al vreunui partid politic.
• În ceea ce-i privește pe dl. Nicolae Manolescu și susținătorii săi, expliciți ori impliciți, reproșul meu este legat de contradicția dintre caracterul așa-zis democratic pe care l-au imprimat organizației și aroganța cu care refuză să se conformeze cadrului legal, în temeiul fuduliei că Uniunea Scriitorilor ar funcționa conform unei reglementări din 1949 a Marii Adunări Naționale, care – de fapt și de drept – a fost de multă vreme abrogată.
• Fără a intra în detalii tehnice, este important să subliniez că demersul de-a determina conducerea Uniunii să intre în legalitate a fost reiterat în mai multe rînduride scriitorii constituiți în Grupul de Reformă a Uniunii Scriitorilor, înainte de-a fi excluși de așa-numita Comisie de Excluderi a d-lui Manolescu– un soi de inchiziție sui-generis întru totul inedită, căci orice organizație sănătoasă are interesul să-și lărgească rîndurile, nu-și face un scop din a-i exclude.
• De altfel, semnificativ este că efectivele Uniunii au sporit pe seama veleitarilor, nicidecum a multor tineri scriitori ce s-au afirmat în ultimii 10-15 ani (și înainte) și care refuză înregimentarea într-o organizație guvernată de arbitrariu; urmarea este că media de vîrstă a membrilor Uniunii s-a ridicat simțitor, cei mai mulți fiind atrași de suplimentul la pensie, acordat de stat în baza recomandării USR, acordată, desigur, în virtutea obedienței cu care aceșția se pliază pe orgoliile autocratice ale echipei de conducere.
• Bineînțeles că excluderea mea și a colegilor mei ne privează și de recomandările USR, dar și de accesul la publicare în revistele ori editura Uniunii, dar acestea sînt niște riscuri asumate conștient și, sincer vorbind, nu ne dispensează de îngrijorările față de viitorul acestei bresle, în contextul în care instanțele judecătorești încep să se convingă de ilegitimitatea actualei conduceri.
• Și, ca să mai lămuresc o confuzie privind beligeranțele dintre Grupul de Reformă și conducerea Uniunii Scriitorilor, trebuie să-ți spun că nici unul din puzderia de procese (mai bine de 100), unele încă aflate în pronunțare, n-a fost inițiat de noi, ci exclusiv de avocații pe care USR îi plătește în acest scop.
• Așadar, în pofida declarațiilor sforăitoare ale USR, nu noi am tîrît conducerea Uniunii prin sălile tribunalelor, ci exact invers. Iar, ca să fie caraghioslîcul complet, ultimul proces în care instanțele ne-au dat dreptate, respectiv au consfințit lipsa de calitate procesuală a d-lor Nicolae Manolescu (pretins președinte al USR) și Varujan Vosganian (pretins vicepreședinte al USR), a fost cel în care, alături de Procuratură, am fost acuzați penal de USR – cu alte cuvinte, Ministerul Public (Procuratura), în cîrdășie cu o „șleahtă” de impostori literari, și-a permis să conteste calitatea oficială a celor două victime nevinovate, d-nii Manolescu și Vosganian, afectîndu-le astfel imaginea publică.
• N-am resentimente față de confrații scriitori, mai mult sau mai puțin consacrați, ci doar mă amuz pe seama orgoliilor atît de meschine ale unor oameni care se consideră pe sine instituții și care se supra-evaluează taman cînd au ajuns în poziții ce le certifică impostura, adică limitele competențelor.
• I.V. : –  Ce proiecte ai pentru viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat?
• D.A. : – La vîrsta mea, pentru că sînt incurabil orgolios și optimist, nu consider că am decît un singur viitor: ziua de azi – adică nici apropiat, nici îndepărtat. Prin urmare, proiectele mele sînt, din principiu, neterminate – sau, mai exact, neterminabile.
• Continui să scriu și mă îngrijorează, mai mult chiar decît soarta cărților, corvoada covîrșitoare la care va fi supusă biata posteritate, dacă va purcede la temerara întreprindere de a-mi descifra menirea literară. Dacă nu, nu.  

    Interviu consemnat de Ioan Vasiu /UZPR