Sunt lăstăriți din vatră, cu cerul în priviri,
Săpând în piatră duhul, în slove – mântuiri.
Cuvântul e o daltă, iar piatra e un gând,
Din palmele lor aspre se naște-un veșnic cânt.

La troița bătrână, în margini de hotar,
Arghezi dă slovei un luciu de amnar,
Să urce spre lumină din aspre căutări,
Căci arta nu cunoaște hotar între cântări.

Brâncuși, cioplind lumina, se-nclină pe răzor,
Cu anii grei pe umeri, de dor mistuitor,
Iar palma ca țărâna îi spune la apus:
„Prinosul jertfei mele la ceruri am adus!”

Duhul pulsează aprins între condei și fier,
Se-nalță-n mântuire sub porțile din cer;
Slova se scrie lent, din chibzuială sfântă,
Din umbră, forma vie, sori de slavă cântă.

Pe scări de vis, spre ceruri, în stâlpul infinit,
Urcă tăceri de aur, sub soare-ncremenit;
Lăsând în urmă huma din care-a înflorit,
O rugă ce se-nalță prin spațiul nesfârșit.

La Masa de Tăcere, doar scaunele spun
Povestea care curge din timpul cel străbun;
Spre culmi de măreție, prin porți de lut și cânt,
Urcăm spre nemurire, sub asprul lor descânt.

Sunt piatra și cuvântul un arc spre miazăzi,
Uneltele sunt trepte pe care-i vom găsi;
Din inimi scot lumina, un fulger pe pământ,
Iar slova înflorește sub dăltuitul vânt.

Sunt fii din vatră sacră, pe veci în acest loc,
Din munte până-n sate se-aprinde-un singur foc;
Din tinda de Hobița spre porți de infinit,
Se scurge dăltuirea în spiritu-ți cioplit.