Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 11 → 2019
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

DOINA URICARIU: ”La New York am mutat și o parte din România cu mine”

Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 10 (130), Septembrie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

DOINA URICARIU: ”La New York am mutat și o parte din România cu mine”

Primit pentru publicare: 21 Oct. 2019
Interviu realizat de Ioan Vasiu, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România

Publicat: 21 Oct. 2019
© Ioan Vasiu, © Doina Uricariu, © Revista Luceafărul

Editor: Ion ISTRATE
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.ro


REPORTER: – Cine a girat debutul dumneavoastră, ca poetă ?

DOINA URICARIU: – Poetul Geo Dumitrescu m-a debutat imediat în 1966, după ce i-am transmis un grupaj de poezii la rubrica lui, din „Contemporanul” și „Gazeta literară” („România literară”) unde i-a debutat pe cei maiimportanți poeți ai anilor ’70 și ’80. A publicat grupajul de șase poezii,sub titlul Bună dimineața Doina Uricariu, dând poeziei mele una dintre cele mai comprehensive definiri, valabilă și azi, după mai bine de jumătate de secol:„poezii dramatice, pline de adânci întrebări”.

Grupajul a atras atenția celor de la Europa liberă, unde poetul Ștefan Baciu mi-a dedicat o amplă emisiune, întrebându-se, nu știa că sunt elevă sau nu dădea importanță acestui amănunt, de ce nu am un volum deja publicat. 

Poetul, traducătorul, memorialistul și profesorul universitar care trăia la Honolulu și conducea revista lui “Mele”(Poezia) a publicat și tradus poeziile din acest grupaj de debut, apărut în revista „Contemporanul”, cea mai prestigioasă revistă literară și culturală, la vremea aceea.

Poeziile mele erau traduse în America Latină, unde am primit un premiu de poezie pentru un poem al meu din adolescență, tradus în zece limbi, în vremea liceului. Am mers la Cenaclul Scriitorilor care se desfășura în Sala cu oglinzi din Casa Monteoru. Acolo i-am cunoscut și admirat pe Nichita Stănescu, pe oniriștii și suprarealiștii, care făceau valuri atunci. Pe de altă parte,Camil Baltazar, Constantin Nisipeanu, Gellu Naum îmi arătau prețuirea unor avangardiști redutabili.La 16 ani, poetul Ion Bănuță, lăudat de G. Călinescu, Tudor Arghezi, care era directorul Editurii pentru Literatură((1960-1968), mi-a cerut să-i dau un volum de debut. Mi s-a părut prematur, am zis să mai stau doi-trei ani. Am făcut o mare greșeală. Amânarea cu doi-trei ani avea să mă coste după 1968. Orizontul literar s-a închis în 1971, așa că am traversat cu volumul meu de debut Vindecările cei șapte ani ai vacilor slabe.   Demostene Botez și Violeta Zamfirescu, apoi foarte curând poeții de la „Luceafărul” Dan Laurențiu, Marius Robescu, Cezar Ivănescu au început să mă susțină, să-mi ceară grupaje de versuri. Foarte repede am simțit ce înseamnă cenzura. O pagină de poezii care urmau să apară în „România literară”, contrasemnată de Nicolae Manolescu și George Ivașcu, a fost scoasă integral din revistă de cenzură. Iar volumul meu de debut s-a publicat la editura Cartea Românească, după șapte ani de stat la cenzură, în 1976. Nu le-a plăcut titlul Vindecările iar eu nu am vrut să-l schimb.

 

REPORTER: – Vorbiți-ne puțin despre colaborarea dumneavoastră cu revistele literare dinainte de 1989.

DOINA URICARIU: – Am colaborat cu revistele „România literară” și „Luceafărul”, unde am deținut o rubrică de critică literară. Am primit Premiul revistei „Luceafărul” pentru critică iterară. Am colaborat, de-a lungul timpului, cu mai toate revistele culturale și literare, „Transilvania”, „Astra”, „Cronica”, „Ateneu”, „Convorbiri literare”, „Viața Românească”, „Manuscriptum”,”Ramuri”,„Caiete critice”, „Orizont”, „Tomis”. Îmi cer scuze pentru omisiuni.

 

REPORTER: – Ați fost mai mulți ani redactor la editura Eminescu, una dintre cele mai apreciate din anii 70-80. Ce satisfacții și ce nemulțumiri v-a adus activitatea de editor ?

DOINA URICARIU: – Am fost redactor și redactor principal la editura Eminescu din 1980 până în 1994. După ce am lucrat la Teatrul Ion Vasilescu, primul meu loc de muncă, de unde m-am transferat la editura Kriterion și apoi la editura Eminescu. Am editat cei mai importanți scriitori, din toate generațiile, am lucrat la ediții ale unor clasici și interbelici. Vreme de câțiva ani la rând am avut cel mai mare număr de coli editate și tipărite, depășind de peste trei ori volumul de manuscrise editate de alți colegi. Nu era vorba de stahanovism editorial. Experiența anilor în care cenzura îmi blocase o carte și faptul că am scris critică literară, de întâmpinare sau dedicată unor cărți de sinteză, m-au ajutat și m-au determinat să editez cât mai mulți scriitori și să-i susțin pe fiecare cu referate și analize, pe cât posibil, îmbatabile. Am avut multe satisfacții, am trăit și momente de cumpănă, când mi s-au luat toate manuscrisele editate deja și au fost repartizate colegilor mei care s-au împăunat cu cărți lucrate până la ultima virgulă de mine, ori și-au permis, ca o colegă, propagandistă de partid, să-mi dedice vigilenta-i și hiper-ideologica ei atenție, iar apoi să se laude după 1990, cu o disidență imaginară, într-o lume asaltată de atâția Pinocchio ai disidenței.Cărțile editate de mine și autoriilor erau mereu lăudate de criticii și istoricii literari și deseori comentate la Europa liberă. Asta aprindea un beculeț roșu, de vreme ce mă bucuram de atenția unui post de radio, considerat inamic. Așa că am trezit interesul securității, cu tot tacâmul acestui interes. Anchete, urmăriri, telefoane ascultate și cozile de topor din jur, care aveau ce să toarne. Așa că nu am primit viză de călătorie sau de mers la burse în Occident până în 1990, nu am mai publicat poezie după volumul de poezii Ochiul atroce, apărut în 1985, după ce marea actriță Leopoldina Bălănuță a citit poemul Norii din carte, pe scena Teatrului Mic, la seratele muzicale organizate de Iosif Sava, care au fost întrerupte câteva luni de zile, din cauza recitării acelui poem. Volumul meu de eseuri și sinteze despre literatura și cultura interbelică din România și Europa, o carte de comparatism, Ecorșeuri a stat la cenzură din 1983 până în 1990, când a apărut la editura Cartea Românească.

 

REPORTER: – După 1990 v-ați lansat în afaceri. Ce v-a determinat să luați o asemenea hotărâre ?

DOINA URICARIU: – După 1990 a început avalanșa inflației, redactorii din editurile de stat lucrau pentru edituri particulare, lumea a început să aibă mai multe job-uri. Era un haos și o mare delăsare în editurile de stat. Am refuzat să primesc conducerea editurii Eminescu, spre a începe procesul de privatizare, deși mi s-a propus. Colegii mei din alte edituri s-au lansat în privatizările editurilor Albatros, Ion Creangă, Meridiane, Univers, Minerva.

Eu mi-am creat grupul meu de edituri și am impus un stil în editare,în România, design de carte, coperți, calitatea hârtiei, lansările la cel mai înalt nivel profesional. Casa mea, pe care aș fi putut-o închiria cu mii de dolari pe lună și să nu fac nimic, decât să contemplu nemurirea, a devenit sediul grupului de edituri Universalia (DU Style, Atlas, Integral, Persona, Universalia). Am muncit enorm.

Marii scriitori doreau să publice la mine, am dus cărțile pe care le-am editat la marile târguri de carte, am avut lansări spectaculoase la Frankfurt, Paris, Tel Aviv, Ierusalim, Budapesta, Leipzig, când România a fost Schwerpunkt (invitatul principal, centrul gravitațional) și o mulțime din titlurile editate de mine au fost dăruite  marelui om politic Hans Dietrich Genscher de către Președintele României. Între ele, antologia poeziei românești O mie și una de poezii, ediția Laurențiu Ulici, Transnistria (3 vol) de Jean Ancel, Antologia poeziei germane din România, Antologia poeziei sârbe din România, Antologia poeziei maghiare din România, Istoria teatrului evreiesc în România. Am legat toate aceste cărți în piele. Ele au fost considerate o carte de vizită impresionantă pentru lumea culturii și editurilor din România. Am avut un mare respect pentru Hans DietrichGenscher care a murit în 2016. Atunci am citit undeva povestea unei scene excepționale din excepționala lui carieră politică. Mi-am reamintit că la Frankfurter Buchmesse, am auzit prima oară despre această zi miraculoasă din viața lui Hans Dietrich Genscher și a germanilor din RDG, care se refugiaseră la ambasada Germaniei din Praga. „Am venit la dumneavoastră pentru a vă comunica că astăzi vi s-a aprobat plecarea”. Aceasta a fost propoziţia, rostită de Hans-Dietrich Genscher, pe 30 septembrie 1989, seara târziu, la apropierea nopții, de la balconul ambasadei Republicii Federale Germania din Praga. O mulţime de cetăţeni ai RDG așteptau cu sufletul la gură să li se aprobe emigrarea în RFG.Cuvintele lui Genscher s-au înecat în strigătele de bucurie și urarelele unei mulțimi care a izbucnit în lacrimi de fericire. Genscher a declarat într-un interviu că acesta a fost cel mai emoţionant moment din întreaga sa carieră de politician. 

Am trăit mari momente de împlinire și fericire la lansarea multor cărți pe care le-am editat. Am lansat în Israel prima carte publicată în lume despre Yithzak Rabin, Pacea și-a ucis soldatul. La câteva săptămâni după ce premierul fusese asasinat. A fost o lansare la cel mai înalt nivel, la care au participat soția și copiii premierului ucis, mari generali, oameni de cultură și politicieni din Israel. Am primit atunci cea mai importantă medalie și diplomă de excelență de la o importantă Fundație din Israel, Sara &Haim Ianculovici, și la scurt timp cartea a primit Premiul UNESCO.

Grupul meu de edituri DU Style Universalia, de la inițialele numelui meu, coroborate cu expresia franceză avoir du style ( a avea stil, a avea clasă)  nu a fost pentru mine o afacere. Nu a fost o afacere, ci o demonstrație de profesionalism, de pasiune,  de stil, de manageriat editorial, literar și advertising, de la care s-au inspirat mulți scriitori din toată România, care mi-au mărturisit acest lucru. 

Am avut o mare bucurie să aflu, în cadrul unor evenimente pe care le-am organizat la Biblioteca Congresului din Washington, una dintre cele mai mari din lume, că toate cărțile editate de mine se află în fondul Congress Library. Directorul Departamentului european mi-a făcut surpriza să-mi arate pe o bibliotecă mobilă toate cărțile publicate sub numele meu, aflate în fondul bibliotecii și să-mi dea lista lor din inventarul digital.

 

REPORTER: – În 1999 ați ales să trăiți la New York. A fost o alegere bună?

DOINA URICARIU: În 1999, m-am recăsătorit și m-am stabilit la New York, cu soțul meu Prof. dr. arhitect Liviu Dimitriu pe care-l cunoșteam din adolescența mea, de la 14 ani când eram președinta Cenaclului Săgetătorul al tuturor elevilor din țară, condus de Profesorul eminent Tudor Opriș. Ne-am reîntâlnit eu și Liviu, după mai bine de 30 de ani.La o conferință pe care am susținut-o la New York, exact în ziua în care am aflat că tatăl meu a murit. Am avut senzația că tata m-a dăruit în grija lui Liviu. Așa a vrut destinul.Sunt fericită la New York, unde trăiesc și copiii mei, Andreea și Alex Drogeanu. La New York, am mutat și o parte din România cu mine. Orașul acesta îmi dăruiește numai energii pozitive. Mi se potrivește ca o mănușă.

 

REPORTER: – Din 2012, dacă nu mă înșel, ați fost director al Institutului Cultural Român din New York, funcție la care ați renunțat în 2015. De ce?

DOINA URICARIU: – Am creat 540 de evenimente la Institutul Cultural Român din New York, în doi ani și nouă luni. Va apărea o carte de interviuri cu mine despre această perioadă. Interviuri publicate, în “New York Magazine”, ziar condus de Grigore Culian. Un an de zile am lucrat fără director adjunct, doar cu un referent, din cei trei prevăzuți de organigramă. Nu am avut deci o echipă. Conducerea de la București a schimbat în acest interval trei președinți, ultimul dintre ei a primit nota zero sau 1 la audierea în comisiile de specialitate. În timpul președinției lui, vreo opt institute culturale nu au mai avut directori. Am decis să-mi fac un cadou de Crăciun, prin plecarea mea de la ICR New York. Un dar al fericiri și timpului de calitate. A urmat o perioadă de jale, după plecarea mea, de evenimente puține și mediocre. În schimb, eu am înflorit. Am putut să scriu enorm, să-mi public noi volume, să lucrez cu traducătorii poeziilor mele. Am redevenit un om liber. Când ai de-a face cu mediocri, oportuniști și leneși, începi să-ți pierzi libertatea. Fără libertate, degeaba trăiești, chiar și la New York. Și nici talentul și imaginația nu-ți mai aparțin. Eu nu pot fi marioneta nimănui. 

 

REPORTER: – Care sunt cele mai importante premii literare și decorații ale României ce v-au fost acordate în decursul anilor ?

DOINA URICARIU: – Am primit Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul Natură moartă cu suflet, Premiul Nicolae Labiș, Premiul revistei “Manuscriptum” pentru ediția Emil Botta, Scrieri 3, Premiul revistei „Luceafărul” pentru critică literară, Premiul revistei „Convorbiri literare” pentru proză și Premiul publicului de la revista „Observator cultural”  pentru volumele Maxilarul inferior și Scara leilor, nominalizate la Premiile Uniunii Scriitorilor și Asociației Scriitorilor din București, Premiul de excelență, la Târgul de carte de învățătură Gaudeamus, Premiul UNESCO pentru volumul despre Yithzak Rabin,  Premiul Asociației Uniunii Scriitorilor din București pentru volumul Mâna pe față, Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova pentru volumele de poezii din 1995, Institutul inimii și Puterea Leviatanului,  Premiul Internațional Constantin Brâncoveanu, la New York și Premiul Fundației Sara&Haim Ianculovici din Israel pentru creație literară și activitate culturală.

Sunt Cavaler al Ordinului Serviciul Credincios, acordat de Președintele României Emil Constantinescu și Cavaler al Ordinului Coroana României, acordat de MS Regele Mihai.

 

REPORTER: – Cât de des veniți în țara natală ?

DOINA URICARIU: – Vin în România, de regulă, anual. România a venit întreagă în mine în America. Am regăsit-o aici, prin excepționalele colecții Brâncuși, de la Muzeul de artă Modernă și Muzeul din Philadelphia și alte sculpturi, desene și fotografii ale operei marelui sculptor din mai multe muzee. România există în cam tot ce scriu, în viața de zi cu zi în familia mea, în respectul pe care mi-l arată americanii, când intră în casa noastră și văd bibliotecile cu mii de cărți, picturile, icoanele pe sticlă, mobilele stil aduse dintr-o Românie europeană, dinainte cu mult de Uniunea Europeană. 

 

REPORTER: – Ce proiecte aveți pentru viitor ?

DOINA URICARIU: – Curând voi începe să public Jurnalele americane, niște jurnale încrucișate în care sunt cuprinse viața mea în America, vacanțele europene, călătoriile în atâtea țări, expozițiile, lecturile. Vor fi cărți de memorii despre viața mea întâlnind viețile celorlalți, mari artiști, mari muzee, filantropi, scriitori, arhitecți, colecționari de artă, curatori, mari coregrafi și muzicieni.

 Am primit traducerea în limba chineză a unei antologii din poeziile mele, care se va numi Go Tiger. Cartea va apărea în ediție bilingvă, chineză-engleză, în China, Taiwan și America. Scriu poezie și aș vrea să public un nou volum de poeme inedite.

Dacă îmi va da Dumnezeu nepoți, voi scrie cărți pentru copii.

   21 octombrie 2019    

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.569 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2019 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5