Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 14 → 2022

    Donatella Di Pietrantonio. Borgo Sud – Povestea celor două surori nu s-a terminat

                   Roman nominalizat la Premiul Strega 2021, la categoria Beletristică, Literatură universală, literatură italiană, autor (i) Donatella Di Pietrantonio, traducător (i) Mihaela Ganet, Editura Polirom, 2022, 216 pagini, este o continuare a ce am citit în altă carte –  Cea care se întoarce –  de aceeași creatoare, tradusă tot la Polirom , în 2020,, 224 de pagini, o carte, care spune Dana Pîrvan în Suplimentul de cultură, 7-13 mai 2022, a Editurii și Ziarului de Iași, primul MAGAZIN CULTURAL din ROMÂNIA, care explora, cu multă finețe psihologică și fără patetism, relații de familie destul de complicate, chiar traumatizante despre care noi am scris o cronică, după ce am citit altele. În centrul poveștii relatate, precizează și Dana, se afla, vă amintiți, o adolescentă, de 13 ani,fără de nume, care, pe neveste se trezește întoarsă în casa părinților de a căror existență, până atunci, nici nu avusese habar, ea fiind crescută de mică de o mătușă  pe care o știa ca singură mamă.

    Noua viață e ca o povoară pentru noua sosită în noua familie, fata se simțea pur și simplu  smulsă dintr-o viață a ei unde primise o educație aleasă și avusese parte de un confort material care nu era aici, în noul loc, unde, dintr-o dată, este obligată să trăiască în condiții precare, apăsătoare fizic și sufletesc, dar cui să spună starea aceasta?1

    …„Adriana e ca vântul, intră pe neaşteptate în viaţa surorii sale mai mari, iar intrarea ei are de fiecare dată forţa unei revelaţii. Când erau mici, cele două erau răzvrătite şi unite. Adulte, trăiesc departe una de alta, dar ambele duc povara unei grele moşteniri: cea a cuvintelor nerostite şi a lipsei de afecţiune şi atenţie. Fiecare trăieşte în felul ei o poveste de dragoste absolută, însă zdruncinată şi, în final, nimicită ireparabil. Numai că uneori durerea trăită deplin, până la ultima picătură, ne poate ajuta să pătrundem în cele mai ascunse unghere ale sufletului. Astfel ne putem construi propriul scut de apărare în faţa sentimentelor, prin acceptarea lor şi ocrotirea legăturilor intime pe care ne-am construit devenirea. Asta pare să ne transmită Donatella Di Pietrantonio, cu înţelepciunea şi naturaleţea marilor scriitori. Ea ne oferă un buchet multicolor de emoţii rostite în şoaptă, care ne va stărui multă vreme în memorie. Romanul Borgo Sud, unde autoarea merge pe firul poveştii începute în Cea care se întoarce, a fost nominalizat la Premiul Strega (2021), cel mai prestigios premiu literar din Italia”, scriu prezentatorii.

    „Cititorii romanului Cea care se întoarce al Donatellei Di Pietrantonio se vor bucura să o regăsească pe Adriana, sora mai mică, «o floare neaşteptată, crescută pe o mână de pământ, pe-o stâncă»… Celor care încep călătoria cu acest roman nou şi complet autonom le vor rămâne în minte cele două femei pline de dezamăgiri şi speranţe noi, care au întipărite în fiinţa lor ura şi dragostea pentru satul din Abruzzo ce le-a crescut sălbatic şi le-a făcut să plece departe: una să studieze, să profite de şansa unei schimbări în viaţă, iar cealaltă să plece pur şi simplu, să trăiască, să evadeze, să iubească.” (Il Foglio);„A şti că viaţa implică o atrocitate iremediabilă nu înseamnă a ceda în faţa acelei atrocităţi. Este lecţia oferită de marea literatură italiană a secolului XX, de la Elsa Morante la Primo Levi. Borgo Sud reflectă pe deplin această tragică efemeritate.” (la Repubblica);„Cu stilul ei concis, Di Pietrantonio se numără printre autorii care nu se tem să privească durerea în faţă, să o atingă, să o arate aşa cum este… Poate de aceea paginile ei pătrund în conştiinţa cititorului mai întâi ca nişte spini înfipţi în piept şi apoi ca semne ale unei posibile mântuiri.” (il Fatto Quotidiano), scriu sau vorbec cu voce tare, criticii de profesie și noi repetăm.

              Donatella Di Pietrantonio (n. 1963) este de profesie medic stomatolog pediatru. A debutat in 2011 cu romanul Mia madre è un fiume, urmat in 2013 de Bella mia, inspirat de dramele provocate de marele cutremur ce a lovit regiunea Abruzzo in 2009, nominalizat la Premiul Strega și laureat al Premiului Brancati. Reeditat în 2018, romanul a fost distins în 2020 cu Premiul Città di Penne-Mosca. In 2017 Donatella Di Pietrantonio a publicat un nou roman, Cea care se intoarce (Polirom, 2020), recompensat cu Premiul Campiello si Premiul Napoli, care a fost adaptat pentru teatru și pentru marele ecran in Italia.

    Se înțelege, după romanul Cea care se întoarce, cu coșmarul noii vieți ale celor două surori și restul familiei, dar și a celor două mame, mereu prezente fizic ori mental, și noaptea în vis, fac autoarea să vrea și mai mult, să ducă  mai departe povestea  celor două surori, că spuneam, povestea lor nu s-a terminat, viață continuă..  iar cititorii, dornici de lectură, pot citi noua carte, Borgo Sud, așa, independent, dar și mai bine, spun cei  cu experiența poveștilor de viață,  este să citească și să cunoască copilăria  fetelor, viața de început a familiei, ca lectura să-și aibă farmecul ei. Viața Adrianei în special, o victimă care fusese  trimisă de mică la muncă, cu mama ei fiind mereu în relații tensionate, cu violențe reciproce, viața  Adrianei  merită  cunoscută. Iată un fragment din carte care tocmai asta redă: …”Când am coborât eu din autobuz, soră‑mea probabil că ajunsese de puțin timp. Cu siguranță dormise în Borgo Sud. Pe măsură ce mă apropiam, am auzit niște strigăte tot mai puternice, apoi am început să înțeleg ocările și înjurăturile și cuvântul „rușine“ repetat de ambele voci. Alergam spre scuarul din fața blocului fără să‑mi pese de puținii oameni de pe stradă, care mă priveau uimiți că fugeam pe căldura aia. Inima îmi bătea să‑mi spargă pieptul și „rușinea“ pe care o urlau în casă mă cuprinsese și pe mine. Când am urcat scările, nu s‑au mai auzit doar strigăte, ci și alte zgomote. Am văzut de unde veneau imediat ce am intrat: palme, îmbrânceli, smucituri, un corp care cădea sau se lovea de pereți, masa mutată din loc, scaunele răsturnate cu picioarele în sus. Rufele care fuseseră adunate și lăsate împăturite pe scaun zăceau împrăştiate pe jos, iar pe una se vedeau niște urme negre de pantof. Mama o bătea pe Adriana și asta puteam să înțeleg, dar și Adriana o bătea pe mama. A mușcat‑o de braț în fața mea și tot în fața mea a plesnit‑o cu toată puterea peste obraz. Mi‑au trebuit câteva clipe ca să înțeleg că tot ce văd e adevărat. Apoi am închis ușa și m‑am aruncat în mijlocul acelei revărsări de furie, urlând și eu „Gata, încetați, dă‑i drumul!“. Eram asaltată de labele şi ghearele unor animale care continuau să se lupte din inerție. S‑au oprit brusc. Asupra mea s‑a revărsat doar respirația lor necontrolată, caldă și precipitată.

    Când și‑a venit un pic în fire, mama a zis:
    — Nu‑i spune nimic lu’ taică‑tu când vine acasă.
    S‑a tras un pas într‑o parte ca să o înfrunte pe Adriana. Și‑a scos un sân din decolteul rochiei ei de fiecare zi. Nu văzusem niciodată acea parte atât de intimă a ei, albă și ofilită de foamea celor șase copii. Și l‑a prins între degetul arătător și cel mijlociu, ca atunci când îl oferea unui sugar, strângându‑le în jurul sfârcului roșu‑violaceu.
    — Blestemată să fii pentru totdeauna, nenorocito! Ai dat în mine! Eu ți‑am dăruit sângele și laptele meu, eu te blestem.
    Și‑a vârât sânul înapoi în rochie, apoi a ridicat un scaun, a adunat prosoapele de bucătărie și a dispărut în dormitor. Adriana a rămas nemișcată, epuizată, cu părul lipit de față și mai palidă ca niciodată. O priveam cu un amestec inextricabil de milă și teroare.
    Nu știu cu certitudine care dintre ele a început. Sora mea s‑a jurat că nu ea, că mai întâi a încasat, ca de obicei, jignirile – hoaţo, curvo – și primele palme. Mi‑a povestit asta mai târziu, când eram în pat. În seara aia doar tata a mâncat, fiecare dintre noi și‑a inventat o scuză: care durere de cap, care durere de burtă.
    — Când s‑a apucat să‑mi spună că am dezonorat familia, am văzut negru în fața ochilor și am început să dau și eu. Ce fel de familie suntem noi? a întrebat Adriana.
    Nu am știut ce să‑i răspund.
    Îmi era frică de acel blestem. Am încercat să mă liniștesc, sunt doar superstiții de demult, gândire magică și ignoranță, dar îmi era teamă pentru ea.
    Și‑a reluat viața de la Pescara – parțial la mine și parțial în Borgo Sud –, muncind pe unde apuca. Vedeam umbra acelui blestem planând peste ea și sunt sigură că și ea îi simțea greutatea.
    După o vreme am abordat‑o pe mama în absența Adrianei.
    — Trebuie s‑o dezlegi de blestem. Adriana e fiica ta. A ridicat din umeri cu stilul acela al ei de a minimaliza orice subiect.errano”.
    — Nu știu să dezleg, a zis ea. Dacă soră‑ta nu se schimbă, o s‑o sfârșească rău”…

             Până la urmă cititorul află.  Protagonista, cea  fără nume, reușește și evadează din lumea părinților ei, devine  profesoară de literatură la o universitate, iar Adriana ajunge în brațele  unui pescar tot  timpul plecat în treburile lui, în fond niciuna din fete  nu-I fericită. Dacă  în primul roman, Cea care se întoarce, povestea începe cu sosirea fetiței în casa mamei de care nu știuse că există, în Borgo Sud,  Adriana ne este prezentată la ușa  surorii ei cerându-i găzduire pentru ea și fiul ei de a cărui existență tânăra gazdă habar nu avea. Cu un bărbat înglodat în datorii, iresponsabil și violent care  niciodată nu și-a asumat relația de soț și nici responsabilitatea pentru creșterea copilului lor. Adriana numai fericită nu poate fi, Datorită autoarei, am spus un psiholog, personajul fizic înnoadă relația cu familia sa, cu Piero, bărbatul pe care ea îl iubea dar el o părăsește. Scriind  povestea celor două surori, autoarea  crează două personaje cu identități diferite, dar două femei puternice care în pofida suferințelor personale, întăresc și evidențiază viața de familie. Deși toată viața ele  vor purta ligitimarea unor orfane în propria casă, datorită cuvintelor naratoarei, golurile sufletești au acoperire în fapte de viață, „reușim  să fluturăm o ilicită normalitate de viaț㔄. Reușită trăită și de Adriana cu propria mărturisire: „Am rămas fidelă unui bărbat care nu mă putea iubi, e secretul meu gestul meu de credință” încredințați  pe deplin  de calitatea condeiului „Piero  avea în jurul său un fel de  câmp magnetic, care în timpul anilor noștri de căsnicie îmi respingea supărarea, înlătura anumite întrebări, genera echivocuri. Nu am trecut niciodată dincolo de acea limită, nu am ajuns niciodată la adevăratul Piero. Îmi era teamă să pătrund dincolo de aparențele calme precum marea de după dunele de la Cerrano”. Scriind Borgo Sud, Donatella  în multe fragmente și mai ales în reflecțiile retrospective, de o sensibilitate subtilă și  emoționantă, cu consistență psihologică  și drame individuale, reușește să dea contur acțiunilor, parcă am fi la un film bun. Ceea ce înseamnă salvarea celor două surori, în primul rând a Adrianei, căutătoare de rugăciuni.

    Ion N. Oprea, Iași, 12 mai 2022



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Drept de autor © 2009-2022 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5