DOR DE ŢARĂ

Teodor EPURE

Dorul de ţară e nemărginit,

e ca un ac în piept înfipt,

e aerul cu miros de flori proaspete înflorite

cu privirea spre cerul cu pajişti înverzite.

E dorul de ţară cu munţi albaştri,

ţară aşezată între aştri,

e ţara care din vechime

luminează blând al său nume

şi-o strigăm cu adevăratul său nume,

e ţara cu grâne

ce ţâşnesc deodată spre stele,

e ţara cu balade şi cântece de dor

ce răsună deasupra unui nor,

e ţara pe care o simţim

în fiecare bătaie a inimii

şi mereu ne topim

când de ea ne amintim.

Dacă cumva o părăsim,

fără să ne dăm seama,

un dor se rostogoleşte de-a valma,

şi repede ne apar în minte

imagini ce încep să colinde:

ierburi înalte de casă,

munţi ca nişte violoncele concentrând,

peste dealuri şi câmpii înverzând,

pământuri albastre arzând,

dimineţi cu pajişti fumegând,

oameni la muncă plecând,

pe străzi româneşte vorbind.

Iar dacă departe de ţară

auzim pe un străin vorbind

limba română,

ne bucurăm şi ne mândrim,

ca şi cum ne-am afla

în ţara noastră neîncetat,

ţara de dor nesecat.

Articole asemănătoare