Publicat de Victor Teișanu, 29 ian.2014

Dorin Baciu : ŞCOALA SPERANȚEI
                                                    (Editura  Agata, Botoşani, 2013)

             Dorin Baciu a intrat în conştiinţa cititorilor săi ca un excelent creator de personaje epice, atmosferă şi frescă a satului moldovenesc septentrional. Un sat care merge cu paşi repezi spre disoluţie, antrenînd mari şi dramatice dislocări de mentalitate şi zguduind din temelii stabilităţi şi certitudini străvechi. Puţini prozatori mai sînt interesaţi astăzi de soarta lumii rurale, a ţăranului aflat de vreo cinci decenii într-o dureroasă tranziţie, care i-a schimbat în chip tragic scara de valori şi codul moral moştenit prin tradiţie. Cu o concurenţă aproape inexistentă pe acest tronson tematic, şi continuîndu-şi demersul început acum mulţi ani, romancierul botoşănean ar putea oferi epopeea acestor aşezări rustice din nordul Moldovei, cu oameni în acelaşi timp aprigi şi blînzi, cedînd ispitirilor morganatice ale înnoirilor sociale şi totodată încercînd să-şi conserve un statut specific. Satul Pădureni şi împrejurimile, constituind perimetrul geografic comun mai tuturor prozelor autorului, devine un fel de Macondo moldav, unde timpul curge ireversibil şi generaţiile se succed pe nesimţite, totul derulîndu-se după legităţi cvasimisterioase, greu de explicat. Un sat de cîmpie peste care istoria a lăsat răni adînci, necicatrizate, schimonosind idealitatea patriarhală şi împingînd ţăranul spre ţinte ce nu i-ar fi interesat cîtuşi de puţin pe înaintaşii săi. Unităţile de măsurat binele şi răul, chiar trecerea timpului, se schimbă şi ele necontenit, odată cu generaţiile, deşi totul la ţară pare etern şi imuabil. În realitate însă, după instalarea comunismului, satul traversează cu mari suferinţe drumul de la ţăranul legat ombilical de pămînt, prin navetistul care lucrează în fabrică şi se mai ocupă, superficial, de muncile cîmpului, pînă la cei tineri, care părăsesc satul în căutarea alternativelor, rupîndu-se total de idealurile funciare ale străbunilor.

Cam aşa stau lucrurile şi cu  Şcoala speranţei, recentul roman tipărit de Dorin Baciu şi inspirat de întîmplări premergătoare anului 1989. Personajele, conturate la prezentare din cîteva linii, urmează să-şi definească portretul în cursul acţiunii. Ele sînt vii, trăiesc intens, inclusiv înfrîngerile sau momentele de cumpănă. Protagonistul cărţii este Andrei Livadaru, director de şcoală la Pădureni, ocupat pînă la uitarea de sine cu zidirea noului local al instituţiei. Un om ambiţios, dornic să lase ceva palpabil în urmă şi considerînd asta ca pe o misiune de la care nu poate abdica. Este la fel de hotărît ca tatăl său, care fusese lapidat de consăteni, în zorii socialismului, pentru că atentase la sacrosanctele lor proprietăţi, încercînd să le unească într-un soi de colhoz. Visul unei şcoli noi la Pădureni, urmărit cu încrîncenare de directorul Livadaru, îi lasă indiferenţi atît pe săteni cît şi pe colegii din învăţămînt, fiecare în parte dedicîndu-se propriilor utopii. De cele mai multe ori scopurile lor se rezumă la aspiraţii erotice şi bahice sau, cînd este cazul, la tihna şi confortul familiei. Satul s-a împărţit, afectiv, în două tabere opuse. De o parte sînt abonaţii la cîrciuma lui Gheorghe Timofte, mai ales ţăranii vîrstnici, veterani de război, care-şi îneacă amărăciunea pierderii pămîntului în ,,dezbateri” interminabile, udate din belşug cu alcool. De cealaltă parte stau nişte exponenţi ai schimbării, ca Andrei Livadaru sau Victor Amitroaie, care  îmbrăţişează noile idealuri. Între ei se aşează categoria celor indecişi, fără voinţă, vegetînd într-o existenţă fantasmagorică, precum Nicolae Păun sau învăţătorul Todireanu.

În proza lui Dorin Baciu indiferenţa sau lenea personajelor sînt de fapt consecinţe ale debusolării, ale pierderii sensului existenţial sub torentul transformărilor sociale, care au spulberat pur şi simplu scara lor ancestrală de valori. Ţăranii acestor proze au fost deposedaţi nu doar de pămîntul lor ci, mai tragic, de credinţa ereditară că acesta li se cuvine. Încît unii, în simplitatea lor naivă, cred şi după mulţi ani de la spolierea proprietăţilor, că mai sînt stăpînii de drept : ,,e pămîntul nostru, al cui să fie ?… pămîntul a rămas al nostru. Noi îl muncim, nu vine altcineva să-l muncească… nu se poate să fie al altcuiva decît al nostru, pentru că îl muncim” (pag.37). Precum fierăria lui Iocan la Marin Preda, în Trenul speranţei, ca în mai toate cărţile semnate de Dorin Baciu, agora locală o constituie cîrciuma din centru. Aici se consumă dezbateri pătimaşe şi se lansează sentinţe. Temele şi motivele circulă, precum  o sevă, dintr-o carte în alta, dar şi eroii, vii sau morţi. Asemeni lui Alecu Sticleţ din precedentul roman, Tatăl nostru de sub pămînt (2009), aici Nicolae Păun este obsedat de o casă a  sa, cu grădină, la periferia oraşului, care să-i ofere iluzia întoarcerii în timp, dar eliberat de grijile şi truda cîmpului. În pofida energetismului lor, uneori patetic,eroii lui Dorin Baciu sînt pînă la urmă nişte învinşi. Angajaţi fiecare într-o luptă surdă cu ceilalţi, dar şi cu ei înşişi, în tentativa de a se adapta vremurilor, ei vor sfîrşi prin a-şi recunoaşte eşecul. Un suflu tragic pluteşte constant peste naraţiune, paralizînd în cele din urmă elanul personajelor şi bunele lor intenţii. Este, cum spuneam, înfrîngerea ţăranilor vîrstnici, care şi-au pierdut pămîntul, dar tot învinşi vor fi şi Andrei Livadaru, cel contaminat de năluca noii şcoli, soţia sa Evdochia, cu o viaţă de familie în veşnic impas sau învăţătorul Todireanu, fără un orizont clar, chinuit de pneumonie şi îndrăgostit iraţional de nevasta directorului.

Ceea ce ni se transmite subliminal este lipsa de perspectivă a satului, condamnat la viaţă măruntă şi plină de stereotipii obositoare, cu oameni care visează evadări şi fericiri imposibile. Bărbaţii trec zilnic pe la cîrciumă, aflîndu-se în majoritatea lor sub efectul narcotic al votcii. Iar evadările sînt simple paliative, dramele individuale fiind hărăzite de autor, fără excepţie, tuturor personajelor. Însăşi căsătoria frumoasei Ana la oraş, cu un ofiţer, constituie o evadare care însă n-o scuteşte pe eroină de un lung şir de tribulaţii. Nici fiul de ţăran Alexandru Tipa, refugiat la Bucureşti, în atelierul unui important sculptor, nu-şi află echilibrul sufletesc, o veritabilă pecete a nefericirii atingînd destinele tuturor. Dacă satul stă sub semnul tragicului, rezultînd din înăbuşirea brutală a iluziilor, viaţa unicului personaj urmărit în spaţiul citadin, tînărul sculptor Tipa, vine parcă să sugereze că doar aici, în lumea ideilor şi a creaţiei, există şansa salvării. Sculptorul îşi asumă destinul, la început sub oblăduirea maestrului său de care, după crize de orgoliu şi gelozie, se desparte definitiv. El se încumetă să intre, conform visului său simbolic, prin ,,poarta” pe care şi-a ales-o, una a existenţei pe cont propriu. Ca şi paginile narative despre sat, exhibînd caractere aproape rudimentare, dar animate de trăiri incandescente, chiar paroxistice, textele inspirate de arealul citadin vădesc o remarcabilă capacitate de adecvare stilistică şi lexicală. Avem confruntări de idei între maestru şi discipol, prilejuind autorului judecăţi şi construcţii de rafinament. Schimbînd uneltele, Dorin Baciu devine, la fel de convingător, analistul unor reacţii psihologice complexe, cînd pulsaţia afectivă se află în ecuaţie cu gîndirea conceptuală. Războiul spiritual dintre maestru şi emulul său, implicînd ciocniri de idei şi teze artistice, este incontestabil pentru prozator o nouă ocazie spre a-şi demonstra calităţile literare. Personajele par înzestrate cu un simţ special, fiecare percepînd în felul său ostilitatea sorţii şi dorind să reacţioneze ca atare. Nimeni nu se gîndeşte la defensivă, pentru că în adîncul lor, toţi nutresc speranţa victoriei. Acceptînd confruntarea cu soarta, eroii lui Dorin Baciu pot fi priviţi ca nişte revoltaţi sui generis, care ignoră riscul, dar amînă bătălia finală, parcă pre-ştiind că aceasta îi poate distruge.

Putem afirma  că romanul are toate ingredientele succesului. Mai întîi, pentru că zugrăveşte  o lume rurală credibilă, cu pasiuni şi gesticulaţii viscerale, dar şi cu filtre morale aproape sacre. Gradarea tensională şi inventivitatea scenaristică sînt în continuare atuuri importante ale prozatorului. Trăirea aspră şi carnalitatea alternează la Dorin Baciu cu fineţea portretului feminin, cu epicul aburos al secvenţelor erotice. Memorabilă este apoi drama orizontului limitat, a spaţiului monovalent, în care eroii rurali se agită fără prea multe posibilităţi de succes. În contrapondere cu mediul intelectual şi artistic metropolitan, unde aspiraţiile elevate, depăşind viermuiala instinctelor, pot fi înfăptuite. Există în roman şi un omniprezent sentiment al tragicului pe care, în elanurile şi revoltele lor ambigui, îl poartă cu sine toate personajele. În fine avem, spre deliciul lecturii, şi pagini de proză fantastică., mustind de incontrolabile energii magice, după modelul latino-american. Aici ficţiunea îşi anexează evenimente fabuloase, concepute în jurul unui incert miez de normalitate. Autorul şi-a însuşit perfect aceste tehnici de lucru, încît prezenţa elementului extraordinar intră parcă firesc în ţesătura epică, deşi supranaturalul sfidează legile spaţiale şi temporale, creind practic o realitate paralelă.

Prozatorul are deja o paradigmă literară proprie, bazată pe unitate stilistică şi pe admirabila ştiinţă de a contura pe spaţii mici, din cîteva linii, personaje şi situaţii conflictuale plauzibile. Cititorul devine treptat aliatul naratorului, urmîndu-l într-o lume vie, spumoasă şi nostalgică, gata de acţiune, dar şi complăcîndu-se în lungi reverii, adesea pe fond bahic. Dorin Baciu este un prozator viguros, plin de farmec stilistic, universul său epic fiind deja inconfundabil. Textele lui îndeamnă la reflecţii majore, pentru că, monografiind agonia satului şi ţăranului din nordul Moldovei, el radiografiază de fapt, prin extrapolare, însăşi condiţia umană, atinsă tragic de criza civilizaţiei.