Dorina RODU

Dezlănțuita natură

Ai săpat în mine adânc
Un gol obscur și mare
Care, deși neatins, m-a înfrânt
Și-n expansiunea-i s-a răsfrânt
Asupra a tot ce ne-nconjoară.

Vântul nervos, dezamăgirea toată,
O poartă-n văzduh peste natură
Care-i aproape moartă…
Sălciile biciuiesc frenetic pământul
Cu crengile ce-mi aud gândul;
Lacrimile mi-s urcate-n norii grei
Și-apoi izbite precum torpilele
Peste geamuri, peste lacuri, peste lut,
Măcinându-mi dorul acut…
Tunetele se-afundă-n neant
Inundând cu glăsuirile-i funebre
Orizontul-necat în tenebre…
Doar fulgerele mai dau culoare
Printre norii ce mi-au sădit cărare
Spre universu-mi condamnat
Pe care, treptat, l-ai denigrat…

Natura se dezlănțuie
Blestemându-ți nepăsarea
Și-apoi te-nlănțuie
De singurătate, zidindu-te-n marea
Ce te va-neca cu sarea.