Totemul  Umbrelor

Chipu-ți de înger demonic
Mă bântuie neîncetat oriunde,
Privirea-ți ce scânteie văpăi armonic
Mă-nvăluie și-n albe umbre m-ascunde…

Răsăritul, pe buzele-ți suave dansează,
Valsând un zâmbet cald ce eliberează
Raze diafane de dulce candoare,
Lucind din depărtare cu ardoare.

Infinitul în priviri ți se-oglindește,
Însăși Zeus mândru, te privește,
Cum spre el cutreieri sublima alee,
Ce cu timpul a devenit Calea Lactee.

Susurul din vocea-ți șoptită
Plutește pe-ale vântului plăcute unde,
În sclipirea de la miază-zi pătrunde,
Apoi, obosită, cade de pe-o frunză amorțită.

Totem îți ridică umbrele-n apus,
Zidindu-ți din zăcăminte prăfuite zorii,
Ștergându-ți de pe fruntea-ncrețită norii,
Lăsând loc gândului nespus…

Inima nopții pulsează cu razele-i de-argint
Când demonul angelic se-aude pășind:
Trist, fermecător și cu privirea-ntunecată,
Luminându-i calea, Luna-și lasă o rază plecată.