Revista Luceafărul: Anul XIII, Nr.9 (153), Septembrie 2021
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Două mărturisiri cutremurătoare

Primit pentru publicare: 5 Sept. 2021
Autor: Prof. Vasile GĂUREAN, Bistrița, redactor la Revista Luceafărul
Publicat: 6 Sept. 2021
© Vasile Găurean, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

Două mărturisiri cutremurătoare

,,Mă săturasem de literatură ca o prostituată de dragoste, pentru că trebuia mereu să citesc din obligaţie.” (A.St.)

Cea dintâi confesiune este a unui om care a avut de toate: înţelept, bogat, sănătos, ba şi rege cum n-a mai fost. Dumnezeu şi faimoasa lui înţelepciune l-au scutit de războaie, a avut sute de femei şi ţiitoare, cai, avuţii, oşteni şi slavă de poveste. Veneau regi şi regine din depărtări să-i asculte înţelepciunea. Şi totuşi, a rostit celebrele cuvinte, care au dat mult de furcă în istoria filosofiei şi a lumii: ,,Vanitas vanitatum et omnia vanitas”(Deşertăciunea deşertăciunlor, căci totul e deşertăciune). Este exprimarea unei decepţii profunde a celui ce şi-a dat seama că… în această lume nu poţi fi fericit. Se şi explică pe larg în scrierea ,,Ecleziastul”, scriere devenită faimoasă.

Aşadar, nu este vorba de zicerea unui om oarecare, ci a unuia care chiar a avut  tot ce putea visa şi dori o fiinţă omenească, faimosul rege Solomon, căruia Dumnezeu i-a dat de toate, deşi a cerut doar sophia (înţelepciune). Că aşa dăruieşte Dumnezeu, ,,boiereşte” (zice Nicolae Steinhardt).
Pe acelaşi palier meditativ/filosofic, am citit în primăvară o altă mărturisire, care mi-a provocat multe insomnii, la care cuget şi acum şi cred că o voi face încă pentru multă vreme. Aducând-o în faţa cititorilor, sper să câştig ceva din liniştea dv.

E vorba de confesiunea unui om de cultură român, pe care-l preţuiesc pentru profunda lui umanitate, dincolo de marile lui realizări culturale. Mă reconfortează decenţa lui, inteligenţa, cultura, umorul. (Când s-a căsătorit, cu o colegă de studii, superb de frumoasă şi inteligentă, autoritatea l-a întrebat solemnă:,,Tinere, iei în căsătorie pe Maria-Domniţa Andreiovici?”, el a răspuns: ,,Da, pe toate trei.” Mai apoi, zice:  ,,Când mă plimbam cu ea pe stradă, atrăgea atenţia tuturor. Eu o ţineam strâns de mână, să nu mi-o ia bărbaţii.”)

Să-i ascultăm  tulburîtoarea confesiune, făcută în mai, anul acesta: ,,Am dorit să fiu iubit cu pasiune şi, la rîndul meu, am iubit cu pasiune. O dragoste care nu ajunge la incandescenţă, pentru mine nu e dragoste. Am mărturisit cândva că aş vrea ca pe crucea mea să scrie:,,Aici zace Alex Ştefănescu, căruia toată viaţa i-a fost frig.” Nu e vorba de frigul fizic, din locuinţe, ci de frigul afectiv, de care am suferit totdeauna. Oamenii printre care am trecut mi s-au părut mult  prea reci.”
,,Totuşi este trist în lume”-zice constatativ şi Eminescu, în ,,Floare albastră”.

Omul acesta (azi critic literar excepţional) s-a bucurat toată viaţa de dragoste. În dragoste, a fost solomonic de bogat. Să-i urmărim povestea şi vom înţelege multe, multe.

Întâi a fost dragostea familiei, oameni obişnuiţi altfel. Mai mult decât dragoste, a fost adevărată idolatrizare. Patru ani au trecut de la căsătoria părinţilor şi n-au avut fericirea de a avea copii. Când nu mai aveau pic de nădejde, Dumnezeu s-a milostivit de ei. (Este şi aici o taină.) Atunci a venit pe lume…dumnealui. Nu doar l-au iubit, ci l-au adorat. l-au sufocat cu dragostea lor. El şi mărturiseşte: ,,Dragostea mamei m-a făcut să fiu însetat toată viaţa de dragoste. În copilărie m-am legănat în hamacul de aur al dragostei mamei mele….Mai târziu, am tresărit la versurile lui Grigore Vieru: ,,Când m-am născut, pe frunte, eu/ Aveam coroană-mpărătească: / A mamei mână părintească.”

De frică să nu-l piardă, îl fereau de toate: de oameni, de boli, de animale, de păsări. A pus şi un meşter să-i cioplească în lemn de tei o  copie în mărime naturală a fiului adorat. O vecină, mirându-se foarte, a spus că asta nu e bine, semn rău, iar copia frumoasă, din lemn de tei, a fost distrusă.

Milostivul Dumnezeu, care nu dă cu ţârâita, cum dăm noi, oamenii, le-a mai dăruit pe urmă doi copii:  Sanda şi Florina, la câte doi ani distanţă.

,,Pe măsură ce am crescut, mama nu m-a mai iubit atât de mult, din cauza firii mele independente şi a dorinţei de a cunoaşte şi alte fiinţe din afara familiei mele.”-îşi continuă eroul nostru povestea.

Se vorbeşte despre adolescenţă, depsre vremea când apar fiorii primei iubiri, despre schimbările psiho-corporale ce apar ca o furtună în fiinţa umană, bulversând-o. Ei bine, cel despre care vă vorbim a cunoscut dragostea la o vârstă neobişnuită. Să-l asultăm povestind două din iubirile lui de taină:

,,La vârsta de cinci ani, am trăit o dragoste despre care nu ştiam că este dragoste. O dragoste inocentă şi totuşi vinovată, care mi-a înfiorat fiinţa ca un fluid misterios. Locuiam cu familia mea într-o casă modestă din Lugoj, având curte (unde noi, bucovinenii, locuiam în timpul secetei devastatoare din nord-estul României).
            Un gard de şipci innegrite de ploi ne despărţea de o altă grădină cu maci, trandafiri, crini şi stânjenei, crescuţi printre straturi de zarzavaturi prospere. Acolo îşi făcea apariţia uneori o fată  de optsprezece ani, frumoasă, cu ochi mari şi părul împletit într-o singură coadă. Venea la gard şi îmi spunea tot felul de drăgălăşenii, probabil -mă gândesc eu acum, dintr-o presimţire a maternităţii. Întindea mâna prin răriturile din gard şi mă mângâia pe creştet, dar eu simţeam altceva decât atunci când mă mângâia mama, şi e posibil ca şi ea să fi întrezărit în mine nu numai un băieţel, ci şi un viitor bărbat.
Oricum, întâlnirile erau de o mare tandreţe. Eu nu-i spuneam nimic mamei despre aceste întâlniri, dintr-un sentiment obscur de vinovăţie. Mama a observat însă ce se întâmplă şi chiar ea, ca să ne tachineze, ne numea ,,îndrăgostiţi”. Când mă trimitea să cumpăr verdeţuri şi zarzavaturi de la vecinii noştri cu grădină, îmi zicea:,,Ai ocazia să o vezi pe iubita ta”. Ieşeam din curte cu un coş de nuiele împletite cu mâna, făceam câţiva paşi pe stradă până la poarta  următoare şi intram acolo cu inima bătându-mi nebuneşte. Urma să o văd pe Tita. Aşa se numea: Tita. Numele ei îmi răsuna în minte ca o melodie.

            Când mă vedea, Tita alerga bucuroasă spre mine, mă ridica în braţe şi mă strângea la pieptul ei. Simţeam o fericire fără margini, între sânii ei elastici şi calzi, sub care simţeam vuietul inimii (Inima vuieşte, nu bate, cum se spune în mod curent.)
…
            În timpul facultăţii, m-am îndrăgostit patetic, fără să ştie nimeni, nici cei mai apropiaţi prieteni, de profesoara noastră de limba latină, Elena Morogan. O priveam la nesfârşit în timpul orelor de seminar. Nu mă mai săturam privind-o. Era frumoasă şi misterioasă, avea un păr greu şi parcă fluid, care unduia în jurul capului la fiecare mişcare. Ochii mari şi umbroşi mă tulburau când mă priveau pentru câteva clipe, dându-mi impresia că-mi transmit un mesaj, deşi exact aceeaşi privire era adresată şi altora. Era extrem de inteligentă, vorbea puţin şi cu secretă ironie, de fiinţă visătoare, nevoită să dialogheze cu oameni prozaici. Visam că fug cu ea în lume, că ne stabilim pe o insulă pustie, că…Lecţia de latină se schimba pentru mine într-un murmur melodios, ca în versurile lui Eminescu despre profesorii lui de la Universitatea din Viena, un ,,izvor de horum harum…”
            La examenul de Limba latină din 1968, n-am ştiut absolut nimic. Elena Morogan m-a anunţat că îmi dă nota patru. Eram singur cu ea în sală, datorită împrejurării că intrasem ultimul la examen. Atunci, în timp  ce stiloul ei se apropia de foaia de hârtie, pe care avea să scrie ,,4 (patru)” am început să-i vorbesc dramatic:

            -Nu-mi faceţi una ca asta! Eu sunt din Suceava şi-mi va fi foarte greu să vin la toamnă, de la 450 de kilometri, ca să-mi dau restanţa. Vă asigur că sunt un tip capabil să înveţe; îmi place Latina. Am s-o studiez de unul singur, vă dau cuvântul meu de onoare.
            Mâna care ţinea stiloul s-a oprit în aer. Profesoara, la început consternată, mă privea acum cu un zâmbet ironic
-Ştiţi de ce n-am învăţat până acum? Pentru că sunteţi frumoasă. M-aţi zăpăcit cu frumuseţea dumneavoastră. Tot anul, în loc să vă ascult, v-am privit. Elena Morogan s-a încruntat şi a aşezat vârful peniţei pe hârtie
            -Nu, vă rog, nu! Mai daţi-mi o şansă! Vă rog, un ultim argument! Nu ne vede nimeni. Suntem numai noi doi în această sală. Daţi-mi cinci şi acesta va rămâne secretul nostru. Vom şti numai dv. şi eu.
La aceste cuvinte, profesoara a scris nota 5(cinci). A trecut-o şi în carnet şi mi-a înmânat carnetul fără niciun comentariu. Am ieşit din sală victorios.
În următorii ani, întâlnind-o pe culoarele facultăţii, îi zâmbeam enigmatic şi ea îmi zâmbea la fel. Aveam un secret al nostru. Mă făcea fericit această complicitate.”

Toate ca toate, dar ceea ce urmează ţine de ceva halucinant. Aceasta, din cauză că .foarte multă sănătate nu e bună” (zice şi Sf. Vasile cel Mare al Cezareei). Fiindcă ne dă uneori o cutezanţă nebună…

Student la Litere (Univ. Bucureşti), visa ca şi Ovidiu, Eminescu şi alţii, să ajungă un titan al literaturii, teatrului, ceva de statura shakespeariană. Visul acesta suprem de glorie literară l-am putut vedea şi eu, pe viu, fiind student, la colegii mei de Facultate: Ana Blandiana (cu doi ani mai mare), Ioan Alexandru (absenteistul notoriu de la cursuri), Ion Sângereanu, Cornel Cotuţiu (vărste mai mici). Ei şi-au realizat visarea. Personajul nostru nu, ajungând totuşi celebru critic literar (cel mai bun după mine). Acum însă, profesia aceasta îi face oroare aşa cum arătat în motto.(,,Mă săturasem de literatură, ca o prostituata de dragoste, pentru că trebuia să citesc din obligaţie.”)

Ca student ce  era prin anii şaizeci -vă spuneam-  se visa un gigant al literaturii. Citea enorm, scria, studia, dar ceva îl încurca teribil: Dragostea, hormonii juneţii. Imaginile unor fete care i se oferă îl tulburau încât nu se mai putea gândi la literatură. (Coborâse odată, iarna, cu o colegă, de la o cabană din munţi şi ajungând la o stână părăsită, fata se dezbrăcă. aşezându-se goală pe zăpada fulguită de la stână. Cum să mai poţi scrie cu aşa imagini?)

Intr-un ceas extatic, hotărî… să se castreze, pentru a se putea dedica numai literaturii. Citise în presă că aşa au făcut trei actori tiner polonezi, care, sătui de amorurile lor, îi încurcau ţelul nobil de a face artă şi…s-au castrat.

Prin ceva cunoştinţe, ajumse la un doctor chirurg, căruia i-a spus neobişnuita lui dorinţă (ca un alt antic Origen). Medicul i-a spus că nu e ceva complicat ca procedură, fiindcă seamănă cu castrarea purceluşilor, dar regimul comunist nu prea agreează asemenea mutilări şi l-a amânat sub diferite motive, deşi i-a promis că e posibil.

După vreo lună şi jumătate, tot dn presă, a aflat că celebra trupă poloneză (trei băieţi şi trei fete) nu numai că s-a destrămat, ba nici nu se mai ţin deloc de teatru. Cu un fior de spaimă, tânărul student a înţeles că, citez: ,,fără ,,electricitatea” dragostei, nu se poate face artă.„/ ,,Acum  –mărturiseşte la 74 de ani, criticul Alex Ştefănescu-   bătrâneţea m-a castrat fără bisturiu şi fără durere.”
X
Frigul sentimental din lume l-a simţit nu doar marele nostru critic, ci şi un Camil Petrescu, căutătorul de ,,Absolut” în viaţa terestră, fără a-l găsi (Iubirea -în drama ,,Suflete tari”). Idem Eminescu, visând la o iubire,, Cum nu se află alta în cer şi pe pământ”, ,Pygmalion” al lui Ovidiu şi Bernard Shaw; ,,Toţi suntem singuri –exclama mâhnit regele Filip (din ,,Regii blestemaţi” a lui Maurice Druon) şi ar fi deşartă închipuire să credem că nu e aşa în toate zilele vieţii noastre. Poate Dumnezeu ne-a făcut astfel, ca numai la El să aflăm alinare şi mângâiere.”

Să observăm şi singurătatea lui IISUS printre noi oamenii, aşa cum o prezintă în Evanghelia sa, Sf. Apostol Ioan.

Cât durează ,,Te iubesc pe veci!” al nostru, spus cuiva? Până se stinge scânteierea  cuvintelor. Aşteptăm însă răbdători ,,ceruri noi” şi Împărăţia  IUBIRII şi Dreptăţii, aşa cum ni s-a promis că se va înfăptui cu certitudine. ,,Soarta oamenilor se va schimba spune cartea POPOL VUH a aztecilor- numai atunci când stelele vor fi aşezate altfel pe cer.”