Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

„Dragoste de Cernăuți”

Cornelia PĂUN HEINZEL

 

„Dragoste de Cernăuți”

 

Uneori soarta te poate proiecta pe meleaguri, pe care nici nu visai să le cunoști vreodată.

Nicolae absolvise „Filozofia”, dar exact în anul terminării studiilor, începu criza, o criză financiară şi economică care afecta întreg mapamondul, prin șomaj, falimente, datorii şi tulburări sociale.Războiul mondial sărăcise mult populaţia. Titrații, spuma intelectualității era cea mai puternic marcată. Dar situația cea mai tragică o aveau proaspeții absolvenți de universități, care la terminarea studiilor își vedeau toate visurile și aspirațiile spulberate. Pentru un post de portar se prezentau la concurs un absolvent de “Medicină”, unul de „Litere”, un inginer și un licențiat în „Drept”. Dacă l-ar fi ascultat pe tatăl său, preot în sat, Nicolae ar fi avut mai multe șanse. Dar atunci când a mers să se înscrie la facultate, și-a luat dosarul de la “Teologie”, unde-l înscrisese părintele său și l-a depus la „Filozofie”. Acesta era domeniul pe care dorea să-l studieze și pe acesta l-a urmat.

………………………

Pe stradă Nicolae se întâlni cu un cunoscut, .

  • Mai avem o șansă! Am auzit că se fac angajări în armată. Hai să încercăm și noi! O ofertă mai bună nu avem! îi spuse tânărul.
  • Și unde trebuie să mergem? întrebă Nicolae.

–          Ne întâlnim mâine la zece, în față la Universitate. Să fii pregătit! îi spuse tânărul.

Nicolae se întoarse acasă rapid. Era Ajunul Bobotezei. Involuntar, amintindu-și de copilărie, începu să cânte cântecele bisericești, pe care le ascultase din fragedă pruncie și care i se păreau atât de familiare. Nicolae avea și o voce frumoasă.

În curte, proprietăreasa începu să-și facă semnul crucii cu evlavie. Emil, medicinistul începu să râdă.

  • Dar ce faci coană Matilda, de te închini așa cu foc?
  • Păi e Bobotează și vine părintele! Ce, nu-l auzi? spuse femeia.
  • Ha, ha, ha! râse cu foc Emil. E Nicu, coană Matilda, este Nicu, colegul meu de cameră! continuă el conversația.
  • Cum? Dar cântă așa frumos! Ce voce are! se miră Matilda.
  • Nu știi că tatăl său este preot? De aceea știe toate cântările bisericești la perfecție! explică tânărul.
  • Păi și de ce nu s-a făcut și el preot? întrebă femeia.

–          N-a vrut, n-a vrut coană Matilda! răspunse tânărul. Fiecare cu vocația sa!

A doua zi, Nicolae a fost primit imediat în armată, cu constituția sa sportivă și structura atletică. Își rezolvase astfel problema cu serviciul. Nu așa cum își dorise, dar în condițiile crizei era singura rezolvare posibilă, pentru el. În ceea ce privește filozofia, putea să o studieze în continuare, în timpul liber. Și când vor apărea condiții mai favorabile, va deveni profesor, așa cum își dorise. Până atunci putea să citească multe cărți și să scrie, cum era obișnuit încă de pe băncile școlii. Scrisese chiar o monografie originală a satului său, prima de acest fel, după ce se documentă foarte serios. Așezarea fusese întemeiată de pandurii lui Tudor Vladimirescu când s-au retras, după înfrângerea suferită.

Literatura rămăsese în continuare pasiunea lui Nicolae, mai ales că, din timpul facultății studiase singur toate cărțile și cursurile prietenului său cel mai bun, Liviu, student la “Litere”. Toate studiile de critică literară, de teoria literaturii, Nicolae le lecturase cu pasiune. Mergea chiar la cursuri, la Universitate, cu Liviu, să audieze prelegerile deosebite, ținute de profesorii universitari.

Viața în armată nu era ușoară pentru un om învățat cu studiul. Dar firea sportivă a lui Nicolae, îl făcu să treacă peste impedimente.

În unitate, colegii aflară de pregătirea lui superioară. Mulți îl invidiau. Bârfele ajunseră chiar la urechile comandantului unității. Om cult, Berezoianu, îl chemă urgent la el.

  • Bratule, este adevărat că tu ai “Filozofia” și știi greaca veche?
  • Da, domnule colonel, răspunse Nicolae.

–          După amiază, te prezinți la mine acasă. Ești invitat la prânz! E ordin! spuse zâmbind Berezoianu.

Bratu veni timid la colonel acasă. După prânzul copios, colonelul îl chemă în biroul său.

–          Vreau să discutăm despre noile apariții editoriale! îi spuse acesta. Tu ce părere ai? Ce carte nou apărută, ți s-a părut mai interesantă?

Și dezbătură apoi, ore întregi, teme din literatură, artă, filozofie.

–   Mi-a făcut deosebită plăcere să conversez cu tine! La revedere! îi spuse la plecare, lui Nicolae, colonelul. Dar nu uita! Aici, ești domnul Bratu, filozoful, la unitate ești Bratu soldatul!

În vară, Nicolae ajunse cu batalionul în Cernăuți. Orașul era de o frumusețe stranie, situat pe frumoasele coline ale Carpaților, pe malul râului Prut. I se spunea „mica Viena”, o denumire meritată pe deplin. Cu o istorie și o poveste fascinantă, fermecătorul oraș era capitala Bucovinei și reprezenta unul dintre cele mai importante centre urbane din România. Cernăuțiul a înflorit sub Habsburgi şi a crescut de la un mic oraş de provincie într-un centru plin de viaţă şi diversificat etnic prin comerţ, meşteşuguri, cultură şi educaţie. Cu un trecut şi tradiţii comune, arhitecţii austrieci şi cehi, au transformat Cernăuţiul într-un oraş modern.

Nicolae a fost imediat fermecat de oraș, care era un loc modern, plin de fumuseţi naturale şi cu o arhitectură interesantă, cu multe monumente fascinante, sculpturi atrăgătoare, parcuri verzi şi pieţe primitoare. ÎnCernăuțiîntâlneaitoatestilurilearhitectonice care au existatînultimelesecoleîn Europa. Ca veșniciubitor de artășifrumos, Nicolae adora săparcurgăpejosstrăzileîntortocheatealeCernăuțiului, să observe stilurile, de la empiriculdinperioadaîmpăratuluiNapoleon, la liniilemelodioasealebaroculuiclasic. Admira clădirileînstilneobrâncovenesc – o continuare a modernismuluiaustriac – ca bisericaSfântul Nicolae, lăcașîn a căruicompozițieornamentală, aceststil se împleteaarmonioscuuneleelementedin Renaissance-ulitalian și cu procedee specifice românești. Clădirile în stil brâncovenesc și neoromânesc le-a recunoscut ușor după frumusețea și ornamentele care aminteau de podoabele portului popular românesc, de straiele țăranilor din satul său dar și după coroanele masive și semirotunde, care le uneau.

Clădirea impunătoare a Primăriei a fost construită în Piața Centrală a Cernăuțiului în 1847, în stilul clasicismului târziu. Din Piață, de-a lungul străzii Română, la o mică distanță, Nicolae văzu clădirea bisericii greco-catolice, construite în 1821 în stil empiric.

Cele mai noi construcții erau cele realizate după războiul mondial ce se încheiase, de către firmele franceze, în stilul artdecor.

Nicolae era încântat de minunăţiile Cernăuţiului, care nu puteau fi admirate nicăieri în altă parte a Europei. În faţa sa defilau peste o sută de zei şi zeiţe greco-romane sub formă de basoreliefuri, sculpturi bombate, mozaicuri etc. Şi tot atâţia lei, păsări, şerpi. Constată că, centrul vechi al Bucureştiului era doar o tentativă provincială pe lângă statura imperială a clădirilor arhitectonice din Cernăuţi, adevărate amprente ale istoriei fabuloase, chiar dinainte de secolul de dominaţie habsburgică, cel mai marcant pentru el. Nicolae citise că prima atestare documentară a aşezării, a reprezentat-o un hrisov emis de Alexandru cel Bun.

Prima clădire din Cernăuţi, pe care a dorit să o vadă Nicolae a fost Universitatea “Regele Carol l din Cernăuţi”. Construcţia era o bijuterie construită în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, pe unul din cele mai înalte dealuri ale oraşului. La înfiinţarea sa, în 1875 se numea „Universitatea Franz Josef” și era o instituție de învățământ superior renumită în tot Imperiul Austro-Ungar. Nicolae ştia din cărţi că parlamentul austriac a aprobat în 1872 înfiinţarea Universităţii Maghiare din Cluj, iar la 20 martie 1875 a hotărât înfiinţarea unei Universităţi Germane în capitala Bucovinei. Scopul înfiinţării acestei instituţii superioare de învăţământ la Cernăuţi era în primul rând de propagare a limbii, culturii şi ştiinţei germane în această parte a imperiului.

Bărbatul observă că, ori de câte ori întorcea privirea, străzile Cernăuţiului dezvăluiau cele mai neaşteptate detalii arhitecturale. Fosta Mitropolie Ortodoxă a Bucovinei şi Dalmaţiei se distingea însă printre clădirile istorice cu caracter religios din Cernăuţi precum biserica catolică, biserica Iezuiţilor, biserica greco-catolică, biserica protestantă sau templul şi sinagoga. În Cernăuți, oraș cosmopolit, al unui amalgam de culturi și religii, în care locuitorii învățaseră singuri cum să conviețuiască pașnic și să se respecte reciproc, toleranța era nu numai un simplu cuvânt. Românii, evreii, germanii, polonezii, ucrainenii, armenii şi alte minorităţi convieţuiau împreună paşnic. într-o atmosferă spiritual, antrenantăşiefervescentă. Nu existauideipreconcepute, ură de etniesaureligieîntrelocuitoriisăi.

Mitropolia, – asemănătoareunui castel, datorităporţilorcuziduriînalte de treimetrişi a clădirilor sale dincărămidă, cupinioaneîntrepteşimerloane – erabijuteriaarhitectonică a orașului. Ansamblul este format dintreicorpuri, o curteoficialăşi un parc de cinci hectare, cuspecii rare de arbori, dealuriartificiale, heleşteecufântâni, statuişigrotă, fiindînconjurat de un zidînalt de treimetri. ÎncentruerasituatăreşedinţaMitropolitului, cu capela Sf. Ioan al Sucevei. Înstângaera“Seminarul“cu“BisericaSinodală“, iarînparteadreaptăclădireacuturn, care adăpostea o şcoală de pictură de icoaneşiuna de diaconi, un muzeu, fiindşicasă de oaspeţi.

În prima seară, Nicolae a mers cucâțivacolegila film. Clădireacinematografului ”Cernăuți” a fostconstruităîn 1877 înstilmauritan, înaintefiindsinagogaprincipală a orașului.

A douazi, Nicolae ieșicu Mircea, un coleg, la “Vienna Caffé” :

–          Hai și noi la bal! Aici se organizează sâmbăta baluri! îi propuse Mircea.

Sâmbătă seara, în localul de lângă unitate avea loc un bal luxos.

Familiile de vază, veneau cu fiicele, să le găsească aici alesul, să le căsătorească.

Nicolae intră și privi mulțimea elegantă, în agitație continuă. Deodată, într-un colț, zări o tânără blondă, cu ochii albaștrii-verzui, mignonă și suavă. Era ca un înger printre celelalte persoane din jurul său. Discuta cu o femeie tânără, mai înaltă și brunetă, la fel de frumoasă și cu aceeași ochi fascinanți. Se îndreptă spre ele și o invită pe blonduță la vals.

  • Îmi acordați acest vals? întrebă Nicolae, înclinându-și politicos capul.
  • Ich bin schön, ich bin gebildet, ich bin wunderbar! sări în sus tânăra brunetă, accentuând puternic cuvântul „ich”. De ce nu vreți să dansați cu mine? Eu nu am acum partener de dans!
  • – Mie-mi place domnișoara, spuse Nicolae hotărât, în timp ce întinse mâna să o prindă de degete, pentru a conduce spre ringul de dans pe tânăra fermecătoare.
  • Cum vă numiți domnișoară? Eu sunt Nicolae, absolvent de “Filozofie” și fiu de preot. Acum sunt în armată. Dar în viitor voi fi profesor, ceea ce mi-am dorit dintotdeauna.
  • Elisa , spuse cu glas suav fata.
  • Și tânăra de lângă dumneavoastră? întrebă Nicolae curios. De ce a reacționat așa?
  • Este Helga, sora mai mare. Este foarte frumoasă și mândră, toți bărbații îi fac curte. Se așteaptă ca oricine să o placă! răspunse Elisa.
  • Dar dumneavoastră sunteți mult mai fină, mai delicată, mai suavă… continuă Nicolae .
  • Aceasta este părerea dumneavoastră… spuse încetișor Elisa
  • Numai cu sora ați venit? întrebă bărbatul.
  • Sunt aici cu mama, tata și cei trei frați ai mei Arthur, Alwin și Anton.

–          Cunoașteți mai multe limbi, nu-i așa? Am văzut că vorbiți cu sora în limba germană. Eu am învățat la liceu franceza, germana, italiana, spaniola, greaca veche și latina! spuse Nicolae.

– Vorbesc foarte bine limba română, deoarece am făcut școala primară în această limbă, fiind limba națională și limba germană, eu fiind de această etnie. La “Școala Catolică” vorbeam în germană, dar am învățat și limba franceză, ca limbă străină. Când eram însă copii, eram toți de etnii diferite și ne jucam împreună întotdeauna. Astfel, am învățat cu toții să conversăm și în rusă, și în poloneză, și în ucraineană și chiar și în idiș. Așa ne înțelegeam mult mai bine între noi, dar și cu părinții tuturor. Ne folosea acest lucru și când mergeam la prăvălia evreilor, căci ne puteam adresa în limba lor, și la frizeria ucraineanului, la cinematograful rusului, căci acela este mai aproape de noi sau la poștă unde funcționara era o poloneză. Cernăuțiul este un spațiu internațional din acest punct de vedere. Am învățat să ne respectăm unii altora limba, etnia, dar și religia. Să ne respectăm și să ne iubim! explică tânăra.

Dansul se termină și Nicolae o conduse pe Elisa la loc.

  • Tată, el este Nicolae, activează în armată și este licențiat în “Filozofie”! spuse Elisa.

–          Aaaa, în armată! Mă numesc Heinrich Hensel, se recomandă bărbatul. Ea este soția mea, Gertrude. Și eu am fost ofițer, la Curtea împăratului din Viena. Când am ieșit la pensie, m-am retras aici, în Cernăuți. M-am căsătorit și acum am o mică afacere, o fabrică de alcool medicinal.

Nicolae observă că doamna Gertrude era mult mai tânără decât domnul Hensel.

  • Fratele meu a rămas însă la Viena. Și fiul său, nepotul meu este acolo un avocat renumit, continuă domnul Hensel.
  • Da, cu criza aceasta, completă Gertrude… nepoții mei, Peter și Johannis au plecat peste ocean, tocmai în Canada…
  • Îmi permiteți să vă mai vizitez fiica? întrebă Nicolae.
  • Desigur! acceptă bătrânul domn.
  • Acesta este Mihai! spuse Helga venind rapid spre grup. Ne invită la susținerea licenței sorei lui, Anastasia, la Universitate. Veniți și dumneavoastră domnule Bratu? întrebă Helga pe Nicolae.

–          Desigur! Chiar îmi face plăcere! răspunse bărbatul.

A doua zi, Nicolae luă toți banii de soldă și se opri la florăria din centrul Cernăuțiului. Intră și spuse băiatului care vindea florile:

  • Doresc să comand trandafiri roșii!
  • Câți doriți? întrebă tânărul vânzător.
  • De toți banii aceștia! și Nicolae întinse banii de soldă.

–          Vă rog să-i trimiteți la următoarea adresă: Wagnergasse nr. 13, domnișoarei Elisa Hensel, împreună cu acest plic .

Vânzătorul a trimis urgent pe băiatul care trimitea florile, la adresa menționată.

Acesta ajunse în zece minute cu trandafirii în fața casei, o clădire impunătoare, cu etaj și bătu la ușă. Apăru imediat Gertrude, mama Elisei.

–          Am primit comandă, să aduc aceste flori la adresa dumneavoastră! spuse băiatul.

Și începu să descarce din trăsură, buchete imense de trandafiri roșii.

  • Unde îi duc? întrebă el.

–          În sufragerie! spuse uimită femeia.

În câteva minute, camera era acoperită de trandafiri superbi, roșii.

– Oare cine mi i-o fi trimis? întrebă încântată Helga și se repezi cu nerăbdare spre plicul ce însoțea trandafirii.

Pe plic scria cu litere caligrafiate ordonat: “Frumoasei și gingașei domnișoare Elisa, de la Nicolae”. Helga înșfăcă cu putere hârtia și privi încremenită grupurile de versuri ce o acopereau.

  • Cum, pentru Elisa sunt? Nu sunt pentru mine? Eu sunt mai frumoasă, eu trebuia să primesc florile! Și ți-a scris și-o poezie! Mie nu mi-a scris nimeni niciodată vreo poezie! spuse tânăra mânioasă.
  • Lasă Helga, nu te supăra, o să primești și tu trandafiri! o consolă blând Elisa.

–          Tu ce te bagi! N-am nevoie de consolările tale. Nimeni nu-i ca mine! spuse Helga din ce în ce mai nervoasă și izbucni în hohote de plâns.

Din ziua aceea, Elisa a primit în fiecare zi câte o floare de la Nicolae.

A doua zi, Nicolae veni în vizită la familia Hensel. Casa familiei, cu etaj, era mărginită de case elegante cu două şi trei etaje, pe o romantică stradă pietruită. Era cunoscută a fi un loc popular pentru procesiuni de nuntă.

Era prânzul și familia îl invită la masă.

–          Rămâneți la noi la masă, domnule Bratu! spuse Gertrude politicoasă.

În sufrageria imensă, cu mobilă de lemn sculptată, o masă lungă trona în mijlocul încăperii. În față era un tablou mare, cu o pictură ce reprezenta o pereche – un ofițer cu poziție și costum impozante, cu o sabie lungă și strălucitoare și o doamnă elegantă cu o pălărie enormă și umbreluță. Era domnul Heinrich și doamna Gertrude, când erau mai tineri.

Gertrude pregătise feluri variate – supă de pui, friptură de porc cu cartofi prăjiți și salată de roșii și castraveți iar ca desert, un tort imens de ciocolată, cu flori din frișcă, dispuse pe partea sa superioară.

  • Facem cumpărăturile la ‘Elizabethplatz”, bazarul alimentar din apropierea “Pieţii Teatrului”, spuse Gertrude. A fost numit așa în onoarea împărătesei austriece Elisabeta, completă ea, considerând că este nevoie de astfel de lămuriri.
  • Și ce gânduri de viitor aveți? îl întrebă Heinreich pe Nicolae.

–          Îmi doresc să fiu profesor de “Filozofie”. Aceasta este vocația mea! Criza mi-a încurcat puțin planurile, dar sunt tânăr și o să-mi ating țelul. Acum însă, aș dori să mă căsătoresc… aș dori să mă însor cu Elisa, spuse timid tânărul.

Se făcu liniște. Părinții doreau și ei ca fata lor să se mărite, dar acum, în fața cererii, erau luați prin surprindere. În această perioadă, cu criza, erau și ei în impas. De curând, guvernul Iorga tăiase și pensiile, lucru care îi afectase puternic. Afacerea cu alcoolul medicinal se dusese de râpă și pensiile ajunseseră singurul venit curent. Care acum nu mai era…

–          Dar Elisa este foarte tânără. De abia a ieșit de la “Școala Catolică de Maici”.

În Cernăuți, fetele de familie urmau această școală, să învețe să se pregătească pentru căsătorie – învățau limbi străine, să converseze, să cânte, să brodeze, să coasă, să gătească…

  • Trebuie să aibă dotă pentru a se căsători cu un ofițer! spuse Gertrude . Noi avem o casă cu grădină cumpărată lângă Cernăuți. Aceea i-o vom da ca dotă!
  • Îmi permite-ți să o invit pe Elisa, la o plimbare prin parc? O voi aduce-o înapoi într-o oră, se adresă Nicolae către părinții fetei.

–          Desigur, răspunse Gertrude.

Parcul era aproape de casa Elisei. Un parc fascinant, pictat în nuanțe de verde, rod al vegetației abundente și alb pur, al băncilor, coșurilor de gunoi, al construcțiilor și anexelor, vopsite toate într-un alb imaculat. Iar Nicolae cu costumul său de militar și Elisa cu rochia sa de culoarea ghioceilor de primăvară se sincronizau perfect cu cadrul.

Tinerii se așezară pe o bancă, sub un salcâm încovoiat, cu o coroană expandată de frunze, ca o imensă umbrelă de soare. În fața lor, trona un copac maiestuos, cu formațiuni lemnoase ciudate, ca niște trompe de elefant. Când era privit, copacul parcă avea ceva magnific în el. Părea că transferă și admiratorilor săi, o părticică din măreția sa. Ieșea în evidență printre niște tuie înalte și bătrâne, cu tulpina cheală pe aproape un metru, smotocite de vreme, cu crengile lungi lăsate în jos, ca niște sălcii, care tind să se usuce dar care emană totuși un farmec aparte. În dreapta, un rând de salcâmi tineri, abia crescuți, stăteau aliniați ca soldații în pluton.

Ciripitul drăgălaș al păsărelelor, presărat din când în când cu triluri melodioase avea un farmec aparte. Din depărtare se auzi cântecul suav al unui cuc. Dar magnetismul miraculos al parcului se datora tufelor de trandafiri de la roșul purpuriu al sângelui și dragostei, la albul curat al nevinovăției și sincerității.

Nicolae rupse un trandafir roșu și-i prinse Elisei în păr.

Frunzele copacilor fremătară ordonat sub mângâierea blândă a vântului. Și Nicolae avu senzația că parcul se transformase într-un tărâm magic, al cuplului primordial.

Amândoi nu scoteau nicio vorbă. Deși de obicei erau firi sociabile, Nicolae și Elisa, nu erau prea vorbăreți de fel. Vorbeau numai cât era necesar și atunci când trebuia. Dar parcă tocmai limbajul misterios al tăcerii îi unea acum cel mai mult. Le unea sufletele, le unea inimile, pentru totdeauna. În fața lor, se contura imaginea a doi corcoduși filiformi împletiți în mod miraculos sub forma unei porți de trecere. Alături, unul curbat, cu o corolă abundentă, îi străjuia…

La întoarcerea spre casă trecură pe lângă teatru. Teatrul din Cernăuţi era o

clădire impresionantă, realizată sub influența Şcolii de Arhitectură de la Viena.

–          Mergem sâmbătă la un spectacol? întrebă Nicolae, iubitor de cultură, ca-ntotdeauna, bucuros să vadă un nou spectacol, dar în același timp și într-o companie plăcută.

Ajunseră curând în Piața Centrală. În mijlocul ei, trona nestingherit Monumentul Unirii, inaugurat în 1924 la Cernăuți în prezența familiei regale.

……………………………………………………………………………………………………………………………………

Nunta avu loc rapid, fără prea multe pregătiri. De fapt Nicolae nu a fost niciodată sclavul formalităților. Nici Elisa nu era cu fumuri, ca sora sa Helga. Pentru cei doi, dragostea era lucrul cel mai important. Tot acest spectacol de fațadă nu avea nicio valoare pentru ei. Erau valoroase doar sentimentele…

Rămaseră în Cernăuți, la părinții Elisei. În casa cu grădină, pe care o primise Elisa ca dotă, nu reușiră să locuiască. O vizitau numai din când în când.

Tatăl Elisei muri curând. Nu a rezistat stresului afacerilor din timpul crizei.

Nicolae era omul studiului, al cărții. Cariera militară nu era pentru el, dar o executa totuși fără a i se părea o corvoadă, pentru că era o persoană sportivă, rezistentă la efort fizic .

Elisa rămase însărcinată imediat și după nouă luni de căsătorie dădu naștere unui băiețel frumos foc, Mircea, dar care.se îmbolnăvi rapid încă din primele zile de viață și muri. După un an, născu din nou, prematur, o fetiță, plăpândă și sensibilă, care semăna foarte bine cu Nicolae.

Elisa era foarte pricepută la treburile casnice. Avea o inteligență practică ieșită din comun. Învăța repede orice presupunea îndemânare. Dacă vedea un om reparând ceva, imediat putea să facă și ea acest lucru. În acest mod, tot ce se strica în casă era remediat fără probleme – instalațiile electrice, aparatele. Îi plăcea să gătească, să lucreze câte ceva și să cânte, mai ales melodia „Cernăuți, schöne Stadt”. Asculta sfaturile primite și învăța orice era util, de la oricine…

–          Dacă te speli pe dinți în fiecare zi, îți vei păstra dantura intactă! Bunica mea a murit cu toți dinții în gură, pentru că se spăla cu sare zilnic, spunea ea fetei sale.

…………………………………………….

Într-o zi de sfârșit de iunie al anului 1940, Nicolae era cu plutonul chiar pe malul Prutului, când a început să se tragă focuri asupra lor. Au fost luați pe nepregătite. Fiecare fugea încotro vedea cu ochii. Nu se mai vedea nimic! Numai gloanțe, praf, țipete disperate…

Când se termină totul, Nicolae era într-o văgăună – ca o peșteră, săpată miraculos în lut, de natură, în malul Prutului – lângă un civil, un cioban din sat.

–          Doamne, dar cum ați scăpat! Ați trecut apa pe bârna asta, pe care nu poate un om, să o treacă în mod normal! V-am văzut de când au început să tragă și nu mi-a venit să cred ochilor. Ați parcurs-o în viteză, de parcă ați fi zburat deasupra apei. Uite ce face frica din om! exclamă ciobanul.

Nicolae privi bârna și se gândi că, într-adevăr, acum, nu ar putea să meargă pe ea. Doar un echilibrist de la circ, după multe exerciții, ar fi putut executat așa ceva!

În plutonul lui era mare prăpăd. Toți erau însă mulțumiți că scăpaseră cu viață. Văzuseră moartea cu ochii. Doar câțiva erau răniți.

Comandantul îi anunță imediat :

–          S-a semnat pactul Molotov-Ribbentrop! Basarabia, Bucovina și ținutul Herței nu mai fac parte din România, sunt cedate! Vin rușii peste noi! Avem ordin să ne retragem cu batalionul imediat. Anunțați-vă familiile și plecați urgent! Părăsiți Cernăuțiul!

Nicolae fugi rapid acasă. Era îngrijorat pentru Elisa și pentru fiica sa. Dar acestea aflaseră deja vestea și împachetau de zor lucrurile.

  • Vin rușii! Sunt la câțiva kilometri! Se văd deja, se auzeau de afară strigăte disperate.
  • Dar unde mergem? întrebă Gertrude speriată.

–          Veniți la mine, în Timișoara! Este un oraș cosmopolit, ca și Cernăuțiul! O împletire armonioasă de diferite naționalități, religii. Oamenii sunt la fel de buni, sociabili și de toleranți unul față de celălalt! Satul meu este la câțiva kilometri depărtare. Iar rudele mele sunt foarte primitoare.

Bagajele erau aproape gata. Aveau însă foarte multe obiecte, moștenire de familie, care reprezentau trecutul acesteia… la care trebuiau să renunțe, pe care trebuiau să le lase în urmă…

–          Haideți mai repede! Lucrurile nu mai au acum nicio valoare! Viața este cea mai importantă! spuse Nicolae, mai ales că i se demonstrase acest lucru pe deplin, în urmă cu câteva ore.

Elisa avea multe obiecte de care o legau diferite amintiri. Era greu să le selecteze. Dar era în același timp, atât de speriată, încât luă ce i-a venit la îndemână și ce a considerat că este absolut necesar.

……………………………………………………………………………………………………………………………..

În Timișoara ajunseră dimineața. Orașul era deosebit de curat, cu multe zone verzi. Merseră întâi la Teodor, fratele lui Nicolae, care locuia pe bulevardul central. Nu se puteau caza însă aici. Cu Nicolae nu veniseră numai Elisa și fiica. Erau și Gertrude, mama acesteia, Helga și soțul acesteia. Au plecat atunci cu toții, la țară.

În sat era agitație mare.

–          Vine Nicu-a popii cu nemțoaicele! se anunțau între ei sătenii.

Și ieșiră în drum, să vadă și ei doamnele. Nu mai văzuseră până atunci îmbrăcăminte atât de elegantă, occidentală și mobilă stil cu încrustații atât de frumoase. Rudele cu bănet își puseseră în gând, la vederea acesteia, să posede și ele pe viitor așa ceva. Și viitorul, prin deportarea în Bărăgan, chiar le-a facilitat dorința de a ajunge curând stăpâni, peste mobila dorită.

Era greu pentru un om care a trăit toată viața la oraș, să ajungă deodată la țară. Dar Elisa era o luptătoare. Pentru fiica sa ar fi făcut orice sacrificiu!

Curând, Nicolae își găsi un post de profesor de filozofie în Timișoara. Nu au stat însă mult timp liniștiți. Căci s-a dat ordin de deportare în Bărăgan pentru refugiați și moșieri și au trebuit să părăsească Timișoara.

 

Epilog

 

După plecarea din Cernăuți, fire optimistă, Elisa – ca toți foștii locuitori ai Cernăuțiului – a încercat toată viața să regăsească farmecul oamenilor și locurilor pierdute. Nu a reușit însă.

Elisa și Nicolae au fost împreună până în ultima clipă.

Nicolae a rezistat tuturor problemelor prin scris. Scrisul a fost cel care l-a întărit, l-a făcut să reziste epocii comuniste, deși nu a putut să-și publice niciodată lucrările, datorită regimului.

Ultimii ani, a trebuit să lucreze ca bibliotecar – „om al cărții” ca Lucian Blaga, cum se consola el. Scria zilnic și faptul acesta i-a menținut mintea și inima mereu tânără, până la sfârșitul vieții.

Elisa, deși mult mai tânără decât el, l-a urmat imediat. După atâția ani petrecuți împreună cu soțul său, deși locuia cu fiica și nepoatele nu a mai rezistat mult. A fost marcată și de moartea fratelui ei mai mic Anton, la care ținea cel mai mult, deoarece era foarte bun la suflet, comparativ cu Alwin, care era foarte egoist.

Cu verii Peter și Johannis nu a mai corespondat. Securitatea i-a interzis orice scrisoare venită sau primită de peste ocean. Ultima scrisoare o anunța însă că cei doi își împliniseră visul – aveau fiecare ferma proprie. Lucrau însă prea mult și nu au reușit niciodată să se căsătorească și să aibă urmași.

Unchiul, avocat în Viena, singura rudă din Austria rămasă în viață, a fost vizitat de mai multe ori de Anne, fiica lui Alwin, care devenise profesoară de germană și lucra și ca translator uneori, ceea ce-i facilita călătorii în străinătate. Nici el nu s-a căsătorit niciodată și nici copii n-a avut.

Pe verii rămași în Cernăuți, – care este acum în Republica Moldova – care n-au vrut să-și părăsească casele și grădinile, i-a mai revăzut o singură dată, când au venit după treizeci și cinci de ani, împreună cu soțiile, în vizită, în România.

 

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5