Lumina lunii-mi bate prin fereastră
Și orologiul bate miezul nopții,
Uscate-s florile de la fereastră
Și-ntr-un fotoliu-mi plâng osânda sorții.

Că-n rătăcirea gândurilor mele
Doar unul mă frământă mai cu seamă –
Lumina ta, simbol al unei stele,
Din amintire ce nu se destramă.

Și-ndurerat eu retrăiesc trecutul
Ce-n suflet vălură nedumerirea
Cum dintre noi se stins-a legământul
Ce veșnic l-am promis jurând iubirea.

Și-n timp ce a mea inimă se frânge,
Privind abstras a timpului oglindă,
Un lucru greu – ce suflu-mi abia duce –
Ne-nduplecat și rece mă colindă.

E enigmatica dorință care
Visului meu îi a curmat avântul,
Prin care-ai declarat surprinzătoare
Că trebuie să-ți înțeleg cuvântul.

Și stau acum cu gându-n rătăcire
Sărutul tău ștergându-l de pe buze
Ce încă mi-a rămas în amintire
Ca semn de jurământ al unei muze.

Iar drumu-ntoarselor cărări răsfiră
Povestea noastră-n calea străbătută
De pătimașa-mi inimă martiră –
Durerii de o dragoste pierdută.