• Primind scrisoarea de la Uniunea Scriitorilor, nu de mult rebotezată din Societate, în Uniune, conform directivelor primite de la Moscova, Nicu, râzgâit în Laie, Labiș, și-a luat câteva cărți, ziarul ”Lupta poporului ”, din Suceava, unde publicase prima poezie și o vestă din blană de  miel, pe care le-a îndesat într-un geamantan, asemănător unei valize de recrut.Tătână-său, învățător la școala din sat, într-o bună dimineață însorită, l-a urcat în docarul familiei și, hurducăind pe drumul plin de gloduri, l-a dus la Suceava, la gară.
• Băiatul, cu fața rotofei, plin de sănătate, căruia îi mijise mustața, tot drumul  memora versuri, pe care părintele, atent la conducerea cailor, cu hățurile în mână, nu le deslușea. Tânărul, absolvent al liceului ”Nicu Gane” din Fălticeni, publicase în ziarul local din Suceava câteva poezii, bine primite de cititori. Zdruncinat de căruță, tânărul poet creea în memorie o poezie, în ritmul săltăreț al roților ce treceau peste glodurile șleaului de pe drum: ”Din ce în ce mai slabă și inima îi sună
• Și fiarei i se pare că-i iarnă, c-a-nghețat,
• Că-n ultima lui pradă de astăzi, se răzbună
• Tot sîngele pe care l-a vărsat”
• În gara din Suceava a cumpărat bilet clasa a III-a, pentru trenul de București și, așteptând garnitura, a ascultat ultimile sfaturi ale tatălui.
• Timpul a trecut repede, așa i s-a părut băiatului, încât urcat în vagon, ar fi dorit să-l mai asculte pe părinte, căruia i-a făcut cu mâna până când silueta tatălui s-a pierdut în zare.Așezat pe canapeaua de lemn ce-l glodea, a început să ”scrie” în memorie o poezie dedicată mamei, ca să-și aline dorul de părinți:
  ”Știu eu, mama și-a zis că mă nasc într-o zodie bună;
  Plinului pântec așa îi cânta într-o noapte cu lună.
  Trăsnete reci de furtună vedea cum în zare detună.
  Știu eu, mama și-a zis că mă nasc într-o zodie bună,
  Ea mă vedea cum în șa voi sălta împreună
  Cu îndrăzneața fecioară-a pământului, brună,
  Și-n goană nebună vedea de pe-atunci cum răsună
  Tropotul lung și mereu al galopului meu.
  Știu eu, mama și-a zis că mă nasc într-o zodie bună,
  Și că-s menit să înving veșnicii și genună.
  Dar nu știa de pe-atunci că în mine-o să pună
  Suflet prea grav și răsunet prea slab, că adună
  Abur de vis și de boală ce-ar fi să răpună
  Tropotul lung și mereu al galopului meu”.
• Până la București și-a frământat, mintea cum să numească poezia compusă.” Cred că e bine să-i dau numele ”Biografie”. Când am s-o transcriu pe hârtie așa am să-i spun! ”
• Ajuns în Capitală, la uimit, și chiar zăpăcit, mulțimea de pe peroane, oameni cu papornițe pline de merinde, saci cu …cine știe ce, inclusiv ziarul ”Scânteia ” tronând pe tarabele chioșcurilor de presă, dar mai ales muzica patriotică trasmisă prin difuzoarele de pe peroane.
• Îl apucase foamea. Trenul ajunsese pe la ora 11,Și nu mâncase nimic de ieri după amiază.S-a așezat pe o bancă, a scos din valiză un pachet cu mâncare pus de mamă.După ce a mâncat cașcaval cu pită făcută în țest, și o prescură cumpărată de la biserica din sat, a strâns ce-a mai răma, le-a îndesat în valiză și s-a îndreptat spre ieșire.Văzând un milițian s-a îndreptat spre el.
• -Tovarășe milițian spuneți-mi cu ce pot ajunge la Școala de literatură ”Mihai Eminescu ”?
• Milițanul a stat puțin pe gânduri, și l-a întrebat răstit.
• -La ce îți trebuie? Buletinul!
• Băiatul a scos din buzunar buletinul și i l-a înmânat cu mâna dreaptă, puțin tremurândă.
• Organul de ordine, la sucit pe toate părțile, a răsfoit paginile, până la urmă a mormăit ceva neperceptibil.
• -Și ce cauți acolo, tovarășe?
• -Am fost chemat de Uniunea Scriitorilor să dau examen. 
• -Și ce șicoală e aia?
• – E o școală de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu”ce  a fost înființată în anul 1950, în urma unei decizii din 1949, având ca model Institutul de Literatură „Maxim Gorki” al Uniunii Scriitorilor din U.R.S.S. din Moscova, cu scopul de a forma cadre tinere de scriitori și critici literari în Republica Populară Romînă, adică în țara noastră.A răspuns cu mândrie tânărul. Aici se formează scriitorii ridicați din rândurile poporului muncitor, de a le da acestora o educație comunistă, de a-i înarma cu cunoștințele necesare creației, făuririi unei literaturi noi, puse în slujba poporului muncitor.
• -Tu ești muncitor, tovarășe? A întrebat naiv milițianul.
• -Nu! Abia am terminat școala. Dar voi fi luptător pe câmpul cuvintelor!
• -Unde este câmpul ăsta? A întrebat în naivitatea sa de om cu partu clase, milițianu.
• -În toată țara! 
• -Aaaa…
• – Nu mi-ați spus unde e școala!
• -Iei autobuzul 43 și cobori pe bulevardul Kiseleff.Sunt vreo cinci stații!
• -Ai înțeles?
• -Da!
• -Îl iei din fața Gării! Acolo! Arătându-i cu mâna.
• -Mulțumesc.
• Tânărul cu mustăcioara abia mijind a ridicat valiza de pe dalele gării și s-a îndreptat spre ieșire.
• *
• Cazat la internatul aflat în incita Școlii, în cameră cu treizeci de paturi, a avut norocul să aibe vecin de pat pe Gheorghe Tomozei, mai tânăr de cât el, brunet cu o piele de arab, cu freza dată peste cap, născut în București, cu care s-a împrietenit imediat. 
• Fiindcă a doua zi aveau examene, candidații aflați în dormitor dezbăteau posibile subiecte cu care vor fi confruntați. Despre acest tânăr poet Gheorghe Tomozei, pe care l-am cunoscut la Pitești, pe când lucra la revista ”Argeș ”, scria:” Cu costum „pe puncte”, nou-nouţ, şi cu pantofi de tenis mă cred peste măsură de cochet. Străbat coridoarele liceului „Şincai” printre sutele de elevi veniţi de pretutindeni pentru a-şi încerca forţele în ceea ce pretenţios se numeşte „finala olimpiadei pe ţară la limba română”. Liceul târgoviştean pe care îl reprezint, „Nicolae Bălcescu“, m-a sărbătorit la câştigarea prealabilului concurs regional ca în final de „Scrisoare pierdută“; pe stadionul oraşului, mi s-a înmânat o diplomă uriaşă, cu chenare brâncoveneşti desenate de fetele de la liceul cu nume ce-mi da insomnii: „Carabella”.
• Mi-e foarte frică, dar las să se înţeleagă spre ştirea tuturor celor din jur că pentru mine competiţia nu e mai complicată decât o teză cu bunul profesor Tomiţă Pătru care de 30 de ani se lamentează: „Dar bine, domnilor, situaţia dumneavoastră şcolară, e inadmisibilă. Eu anunţ direcţia!” (O, sfânt dumneavoastră, o, sfânta formulă: «domnilor elevi!”).
• Se apropie clipa. În faţa mea apare un băiat îmbrăcat într-un pulover de lână cenuşie, cu ochi neobişnuit de vii, cu o şuviţă de păr căzându-i pe frunte. Vorbeşte, râde hohotit şi, brusc, când cineva i se adresează, devine neobişnuit de grav.
• Înainte de a intra în clasa în care urmează să „dăm teza“ cineva îmi spune:
• — E un fălticenean. Minunea lui Dumnezeu.
• — Cum se numeşte?
• — Cred că Labiş…
• ★
• Au trecut multe ceasuri… După ce lucrările au fost sigilate şi încredinţate comisiei care urmează să se pronunţe, un bătrân profesor, cu care urmează să ne fotografiem într-un „suvenire“, ne spune:
• — E unul, nu i-am reţinut numele, care şi-a scris subiectul (vreo 10 file) în versuri.
• Ne fotografiem, solemni şi definitivi.
• ★
• Sala unui teatru. Nu mai ştiu care… La clasa lui, elevul Labiş E. Nicolae a luat premiul întâi (eu, la clasa mea, o menţiune doar…). Primeşte un vraf de cărţi şi, senzaţie, un ceas de mână, „Pobeda”, bineînţeles.
• Ne cunoaştem, după premiere, şi ochii mei se opresc pe cadranul alb, cu cifre mari, negre, al ceasornicului…
•  Toamna 1952. Unde o fi Şcoala de literatură? Mă uit pe adresa cu invitaţia Uniunii Scriitorilor de a mă prezenta la examen şi citesc: Şoseaua Kiseleff 10. La „Bufet”, acolo unde întoarce tramvaiul 20, îl întâlnesc pe Labiş cu un soi de geamantan-valiză de recrut. Râde:
• — Şi tu?
• — Şi…
• ★
• Se citeşte lista celor care au reuşit. Labiş n-are emoţii. Au însă alţi candidaţi: Sălăjan Doina, o orădeancă pe care n-am văzut-o decât plângând, roşindu-se şi lamentându-se („Ioi, doamne!”). Are cozi strânse pe frunte şi sprâncene groase.
• E emoţionat Luca Ştefan, învăţător sau activist cultural, ceva mai „bătrân” ca noi, pe care îl privim cu o secretă admiraţie: înainte de examen s-a văzut faţă în faţă cu un şnaps. „Şi l-au sorbit pre el”.
• Fac noi cunoştinţe: Stoian Niculae, un tip peste măsură de slab, recitind din Maiakovski şi gata să ne ia drept nişte burjui ticăloşi. Continui lista: Cosaşu Radu (până de curînd militar, autor, cu alt nume, al volumului „Servim Republica Populară Română!“), Negulescu Mihai, Ion Gheorghe, cu o chică de toată frumuseţea, gata să ne ia la pumni pentru crime imaginare, veşnic agitat, Larian Sonia, Dragoş Elena, Grecea Ioan (cu epoleţi de maior), Toma Atanasie, Florin Mugur şi Lucian Raicu.
• Am reuşit cu toţii. La deschiderea şcolii a venit Sadoveanu. Vorbeşte fără să ne privească.
• — Dacă dintre domniile voastre vor ieşi doi sau trei scriitori, apoi atunci va fi bine.
• Ne ticăie inima: suntem în sala albă mai mult de 50…
• După ceremonie, ne dăm întîlnire la restaurantul „Kiseleff”, numit de promoţiile de dinaintea noastră „Seminarul 4”. În drum spre cancelarie, cădelniţat şi însoţit de plecăciuni, Sadoveanu „strică” o atmosferă ce se voia oficială cerând să-l vadă neapărat pe Nicolae Labiş…
• Apoi pleacă…
• Noapte. Nimeni nu doarme. Ne strângem în fundul grădinii, acolo unde a fost cândva o fântână. Ne suim pe o masă de piatră şi recităm versuri, bineînţeles avântate.
• E rândul lui Labiş.
• — Vă recit din Nicolaus Lenau, poezia „Robert şi invalidul” în tălmăcirea lui Nicolaus Labiş.
• Vocea lui are o vibraţie ciudată, confesia e dinamică, muzica versurilor e contracarată de pauze de rostire nefireşti. Labiş se opreşte, ca pentru a-şi trage răsuflarea între subiect şi predicat şi efectul e uluitor.
• Se face tăcere… Cad frunze peste noi.
• *
• Toată lumea îi spune Labiş. Câţiva prieteni îi zic Laie. Eu îl chem caragialesc, mustrându-l mucalit:
• — Naie!
• Şi el răspunde amuzat:
• — Ce-i, bădie?
• Ne adună într-un colţ de seminar (o precizare: seminarul 2) şi ne citeşte dintr-un caiet versuri populare culese de el din Mălini, satul despre care ne vorbeşte atât de des:
• — „Sărăcuț îs n-am nimicu’.
• Am doar chelea pe buricu’…”
• Se râde straşnic. Cineva ne șuieră „una bună”, evident fără perdea. Labiș râde, dar pleacă. Nu-i plac glumele groase. ÎI ajung din urmă .
• — Totuși ai râs, îi spun.
• — S-ar fi simțit prost, răspunde el…
• A primit bani de la „Contemporanul”. Vine în camera mea (sunt privilegiat, m-am mutat într-o fostă baie în care nu încap decât trei paturi…), cu o jalnică haină de ploaie, dintr-un soi de celuloid de o culoare dubioasă.
• — Îți place?
• Pare fericit de achiziție.
• — Nu.
• — Nici mie.
• Nu întreb. Aşa cumpără Labiş.
• — Ghici ce am aici?
• Îmi arată o carte cu tartaje verzi, de piele aurită.
• — Nu ştiu!
• — Un Eminescu! Ediţia princeps, cu portret.
• Miezul nopţii. Iunie 1954. Insomnie chinuitoare, cobor în seminar unde mă aşteaptă o carte începută aseară. Stau împreună cu Labiş în ultimul rând de bănci, lângă calorifer. Pe pupitru văd un caiet deschis. Al meu. Se vede că Labiş n-a mai avut hârtie şi s-a împrumutat de la mine cu câteva file. Dar iată şi câteva rânduri: un început de poem. Titlul: „Cântec de vis şi cicoare”.
• „Am obosit de vin, de stele.
• Am obosit de visurile mele,
• Am obosit de ochii care mă răsfrâng
• Neculegându-mi chipul în adânc,
• Am obosit râzând, am obosit
• De-atâta poezie
• Cântând doar cele câte vor veni
• Sau cele câte n-au să vie…
• Visez să…”
• ★
• Vacanţă.
• Labiş ne scrie (mie şi Elenei Dragoş) la Bălceşti pe două cărţi poştale. Lângă iscălitura lui iat-o şi pe-a lui Raicu: „Vă vom spune-o deschis: ni-i tare dor de voi. Luăm pilule amare, citim un vers din F… şi ne curăţăm, ne ducem dacă nu ne scrieţi”.
• Semnat: „Cei doi nostalgici”.
• Labiş e trist.
• — Ce ai, Naie?
• — Nimic.
• — De ce eşti mohorât?
• — M-am întâlnit cu o veche iubire.
• — Ne-am plimbat cu barca, am făcut poze dar nu mai e ce-a fost. Ne-am spus numai nimicuri.
• — Ai iubit-o?
• — Da.
• Nu insist. E un capitol la care Labiș se confesează rar. La 17 ani, nu e adolescent care să n-aibă „o veche iubire”.
• — Ce scrii?
• Nu se supără dacă te uiţi peste umăr.
• — Am notat ceva, în fugă.
• — Mă laşi să mă uit?
• — Nu, fiindcă nu-mi place. E o schiţă naivă.
• Dă s-o arunce.
• — Dă-mi-o mie!
• — Ia-o!
• *
• Vorbeşte despre Eminescu. E în pat şi răsfoieşte tomurile ediţiei Perpessicius cu voluptatea unui degustător de vinuri rare. Amintirea lui Eminescu e atât de prezentă în fiinţa lui încât îmi pare că s-au cunoscut. Azi, Labiş a fost la cimitir să pună o garoafă pe mormântul lui Eminescu. Brusc, „populat de idei” (expresia e a lui), a scris pe o hârtie găsită pe o alee versuri suav-teribiliste:
• „Sunt ultimul poet care te cântă…”
• Istoria românilor îl captivează. Crede că i-ar fi putut furniza subiecte Marelui Will. Dar nu-i plac reconstituirile de epocă executate mecanic, cu suficienţa ilustratorului de carte. Totuşi, e ispitit de ideea de a scrie un „grandios poem istoric”.
• — Despre ce?
• — Despre Dimitrie Cantemir şi numai despre perioada pe care a petrecut-o la Istanbul.
• — Și când începi să-l scrii?
• — Încă nu e copt… Strâng date. Poate peste un an, poate peste doi.
• Are proiecte literare pentru o sută de ani de scris.
• — Numai imbecilii se plâng că n-au teme!
• ★
• 29 aprilie 1956. E ziua mea, am împlinit 20 de ani. După sărbătorirea prelungită până în zori, Labiş o ajută pe mama în treburile ei gospodăreşti, îi spune glume mucalite şi e mai firesc în casa mea decât sunt eu. Aduce apă cu găleţile de la mare depărtare, ne jucăm pe câmp (locuiesc la marginea oraşului) cu căţelul nostru, mândri de noi și de mustăţile noastre.
• Trec trei zile. O noapte întreagă a citit cu glas tare capitolul final al „Crailor” lui Mateiu Caragiale, pe care îl adoră.
• Pleacă pe neaşteptate.
• — Unde mergi?
• — În oraş…
• Știu că îi e dor de-acasă…
• ★
• 
  — Bădie, gata, s-a aranjat!
• — Ce anume?
• A venit la căpătâiul meu cu o sticluţă cu lichior de portocale roşii.
• — M-am întâlnit cu Titus Popovici. Părăsim metropola, ne retragem undeva în munţi, ne facem o casă, scriem şi creştem albine. Mii de stupi. Nu coborâm în oraş decât pentru rachiu şi gloanţe (vânăm mistreţi).
• ★
• Decembrie 1956. Labiş mă vizitează la redacţie, la „Tânărul scriitor“.
• — Bădie, ţi-am adus manuscript. Marfă proaspătă.
• Primesc filele scrise îngrijit, cu cerneală, cu corecturi repetate printre rânduri.
• — Mai stai!
• Pleacă… Citesc titlul poeziei: „Lui Marx”.
• ★
• Spitalul de urgenţă. Câteva zile după accident.
• — Păi bine, Naie, aşa ne-a fost vorba? Eşti tu om să stai în spital?
• — Era să mă întîlnesc cu Bătrâna, Tom…
• — Cât te mai ţin aici?
• — Câteva săptămîni. Mai am nevoie de vreo zece zile ca să termin „Lupta cu inertia”.
• Râde. Se ţine de şotii. Pe coridor, figurile enigmatice ale medicilor.
• Mă trezesc brusc din somn. Încă nu s-a luminat de ziuă. Cineva bate la poarta căsuţei. Mama se grăbeşte să deschidă. ÎI văd prin geamul aburit pe Ion Gheorghe. O îmbrăţişează pe mama care începe să plângă, hohotitor.
• Înţeleg..”
• *
• Ceea ce  știa amicul Tomozei, tânărul Labiș începuse să supere partidul, prin discuțiile pe care le avea cu prietenii de pahar prin cârciumile bucureștene. Deși era considerat copilul minune al poeziei noului regim, un răsfățat al partidului și al criticilor literari, în februarie 1953, la Școala de Literatură s-au purtat discuții despre presupusele lui abateri de la moralitatea școlii și de la disciplină. În primăvara anului 1954, în ședința Uniunii Tineretului Muncitor au avut loc de asemenea dezbateri despre comportamentul său și s-a decis excluderea lui din rândurile organizației comuniste. Pedeapsa nu a fost confirmată de organele superioare, propunerile fiind de fiecare dată refuzate de Mihail Sadoveanu, care avea mare simpatie pentru tânărul Labiș.
• Gheorghe Gheorghiu Dej citind rapoartele organelor de securitate și ale ofițerilor sovietici, de escapadele Poetului, mai ales rândurile subliniate cu roșu ale  discuțiilor pe care Labiș le avea cu prietenii de pahar, discuții care alunecau spre politic, și critică, cu aluzii la PMP și ”frații ” de la Răsărit. Unul din rapoarte făcea referire despre discuțiile pe care le-a avut Labiș cu mai mulți tineri despre jefuirea României de către Ruși, prin noile instituții pe care le controlau.
• A existat o discuție între șeful Securității românești,  reprezentantul de la Lubianka moscovită cu Dej.
• La care Prim Secretar PMR, ar fi spus:
• -Finuț! Astupații gura!
• Securitatea română a dat ordin la Penitenciarul Rahova să scoată din închsoare  pentru o noapte pe cel mai mare criminal.Acesta a fost instruit cum să producă accidentul lui Labiș. Metodă des folosită de Securitate. Scoteau din penitenciare  hoți de meserie, pentru a fura bunuri de valoare de la diferite persoanre. Lucruri care intrau în propietatea ofițerilor de securitate, iar pușcăriașului i se scădeau zile din pedeapsă.
• Astfel, criminalul care urmărea pe Labiș ce ieșise din cârciumă, urmărit de la distanță de ofițerul de securitate, a găsit prilejul să-l înpingă pe Poet de pe scara primului vagon, care a căzut, lovind fiind de al doilea vagon, rostogolindu-se sub șine..
• *
• 
  Nicolae Labiș, aflat pe patul de suferință, le-a povestit apropiaților că era urmărit de Securitate. Mihai Stoian a consemnat într-un articol publicat în 1970: „La spital, Labiș mi-a povestit cum s-a consumat accidentul… Îmi aduc aminte că vorbea despre o scurtă vizită la Capșa, apoi însoțit de doi bărbați și o femeie, balerină, coborâseră în pasaj la „Victoria”, din Piața Bălcescu a vrut să ia un tramvai, nu spre casa lui, ci spre casa femeii, a încercat să se urce prin față la clasa a doua, dar cineva l-ar fi îmbrâncit, și, în ultima secundă, s-a prins de grătarul intermediar dintre vagoane. Mi-a spus: „Țineam ochii mari deschiși și vedeam cum, din capul meu izbit de caldarâm, ies scântei”. În ciuda eforturilor doctorilor de la Spitalul de Urgență, pentru Nicolae Labiș nu s-a putut face nimic din punct de vedere medical. Avea secționată măduva spinării, diagnosticul exact fiind traumatism al coloanei vertebrale și paraplegie.
• Perfect conștient, Labiș a primit vizita prietenilor și a familiei la spital și le-a spus explicit apropiaților, deși era supravegheat la ușa salonului de doi securiști, că nu a fost niciun accident în acea noapte fatidică ci, de fapt, a fost împins sub șinele tramvaiului.
• În următoarele zile starea poetului s-a înrăutățit, iar în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1956, la ora 2 dimineața, dupa trei săptămâni cumplite de chin, a murit. Doctorul Theodor Firică, medicul care s-a ocupat de cazul lui, a declarat: “Mi-a revenit trista sarcină să constat, încă de la primul examen, că accidentatul nu avea nicio șansă: măduva era complet secționată. Tot ce puteam face era să-i prelungim viața cu câteva zile”.
• Ziarul „Scânteia tineretului„ din 27 decembrie a consemnat într-o scurtă notiță din penultima pagină că trupul poetului a fost depus la Casa Scriitorilor, la ceremonia funerară fiind prezenți Mihai Beniuc, Mihu Dragomir, Veronica Porumbacu, Nicolae Tăutu, Victor Tulbure, dar și prietenii lui Labiș, care au format ultima gardă ce i-a însoțit trupul la Cimitirul Bellu, unde a fost înmormântat.
• Asta a fost una din crimele din miile pe care securitatea și partidul comunist le-au făcut împotriva intelectualității românești, și nu numai.
• Astfel, a căzut albatrosul din înaltul cerului albastru al Literaturii Române, în plină furtună când norii întunecați ai unei ideologii făceau prăpăd în țara noastră.

Al.Florin Țene