Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Nicolae Labiș – ucis de propriul demon?

ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X
Primit pentru publicare: 08 Iun. 2018
Autor: Dr. Ionuț ȚENE, membru UZPR
Publicat: 08 Iun. 2018
Editor: Ion ISTRATE

 

 

Nicolae Labiș – ucis de propriul demon?

 

Recent a apărut în librării o carte fabuloasă. Este ”document și literatură” așa cum scrie în prefață criticul literar Alex Ștefănescu. Cartea se cheamă ”Kiseleff 10. Fabrica de scriitori” (2018, Ed. Corint) și sunt memoriile lui Marin Ioniță, fost student la Școala de literatură ”Mihai Eminescu” din anii 1950 – 1955. Amintirile transcrise la senectute de fostul student și scriitorul Marin Ioniță sunt mărturii inedite despre o epocă întunecată a regimului comunist, în perioada bolșevică. Kiseleff 10 este un număr de stradă, unde a funcționat într-o clădire aristocratică un experiment comunist după model sovietic. Imobilul era aflat lângă ambasada sovietică și reunea floarea tinerimii literare române din acei ani. Era o ”puierniță” ideologică prin care tinerii deveneau instrumente ale propagandei marxist – leniniste prin scris. Era o ”fabrică de scriitori” așa cum în regimul comunist putea funcționa la colectiv o fabrică de rulmenți sau de textile. Scriitorul era ”dresat” pe ogorul noii literaturi proletcultiste. El trebuia să devină o portavoce a marxismului și totalitarismului. Comuniștii credeau că pot inventa scriitori la școală așa cum pot scoate de pe băncile învățământului sudori, ingineri sau agronomi. Într-o ”seră” artificală și sub ochiul vigilent al partidului și securității se construia profilul scriitorului comunist, care să modeleze omul nou și să surprindă esența omnitudinii. La bagheta Școlii de literatură ”Mihai Eminescu” au contribuit scriitori care s-au dat cu regimul ca Mihail Sadoveanu și Zaharia Stancu, cărora autorul Marin Ioniță le face niște portrete de un naturalism devastator, cinic și opulent, în timp ce floarea literaturii române putrezea în închisori sau sub tortura securității. Cartea scrisă cursiv e de lecturat pentru că sunt supuse niște adevăruri despre epocă, care nu s-au mai afirmat până acum. Sigur că experimentul ”fabricii de scriitori” a eșuat, cum astăzi eșuează neo-marxiștii cu ”fabricile lor de pictori” sau de literatură. Comuniștii de ieri și de azi nu au înțeles că actul creației e o chestiune de individualitate, singularitate și transcendență, nu de colectivism ideologic impus. Scriitorul surprinde viața plenar, el nu este un propagandist al epocii sale sau al corectitudinii politice. Suna atunci ca și astăzi foarte fals proiectul canonic comunist. Libertatea este cel mai de preț bun al scriitorului. Scriitorii nu puteau crea într-o ”colivie de aur” așa cum doreau organele de partid.

Sunt numeroase dezvăluiri în cartea lui Main Ioniță, dar portretul lui Nicolae Labiș impresionează cel mai mult. Tânărul moldovean din Mălini era vedeta regimului comunist, promovat de corifeii regimului, de la Mihail Sadoveanu la Zaharia Stancu. Tânărul poet avea intrare liberă în sediul CC și era ținut pe palme de regimul comunist. Autorul ”Luptei cu inerția” și al poemului capodoperă ”Moartea căprioarei”, dar și a poeziilor dedicate lui Marx, era conștient de valoarea sa, dar și de faptul că era folosit de regim, până la epuizare. Toți colegii din școală îl priveau ca un geniu și îi căutau preajma. Regimul se temea de Labiș, dar știa să-l flateze în același timp și să-l promoveze pe culmile recunoașterii, ca poet al poporului. Nicolae Labiș ca să nu cadă în grandoare încerca să fie cât mai firesc cu colegii săi de școală, deși era catalogat de critici ca al doilea geniu după Mihai Eminescu. El îl cultiva nu pe Sadoveanu sau pe Stancu, ci făcea vizite dese la ostracizatul Arghezi de la Mărțișor. Călinescu îl promova cu sfială. Femeile dădeau buzna peste Nicolae Labiș dar el le evita. Nu a avut niciodată o relație stabilă cu o colegă sau studentă. Doina Ciurea, o poetă jună și rebelă, îl provoca la dragoste, dar Labiș o refuza de cele mai mutle ori. „Dacă au ceva în comun, dacă este ceva care-i leagă nu poate să fie decât femeia pe care au iubit-o. Unul după altul. Labiș fără să știe de existența lui Nichita Stănescu în acest triunghi. Nichita, cel care și-a dorit să se vâre în situație. Doina, cu ispita, trebuie să fi avut ea ceva anume care să-i scoată pe amândoi din fire. Nu degeaba într-o vizită făcută de un grup de studenți lui Lucian Blaga, la Cluj, marele poet, filosoful și înțeleptul ajuns la senectute, a stat tot timpul cu ochii pe ea”. Doar după moartea sa poetul Nichita Stănescu, care nu a publicat nimic cât a trăit geniul din Mălini, se va iubi cu fosta iubită a lui Labiș și o va lua în căsătorie. A fost un triunghi amoros mai puțin cunoscut publicului. De multe ori ”beția succesului” l-a amețit pe Labiș căzând inevitabil în alcool. Poetul și-a dat repede seama că este folosit de PCR și ținut în ”colivia de aur”. Nicolae Labiș era promovat dar și persecutat în același timp de regim, pentru a-l ține la mână și a nu defecta ca alți scriitori ai regimului imediat după revoluția maghiară din 1956. Ca să evadeze din weltanschauungul comunist Nicolae Labiș epata prin șotii și năzbâti pentru care partidul îl sancționa cu labile mustrări. Într-o zi Labiș a coborât un coșciug pe fereastra școlii de literatură spunând că a murit. Într-o altă zi a tăiat gâtul unui cocoș în curtea școlii, a aruncat capul cu o mână și cu alta trupul pasării ca să vadă cum zboară fără centrul nervos. O dată a vrut să ucidă un câine dar a fost oprit de colegi. Față de colegii săi care nu aveau voie să iasă ”afară” în lumea reală, decât cu bilet de voie din școală sau doar în grupuri la spectacole și muzee, Nicolae Labiș serile și le petrecea pe la serate dansante cu băutură și prin crâșme. Venea noaptea înapoi în dormitor împleticindu-se. Petrecerile sale ajunseseră de pomină. O dată s-a travestit în femeie și a luat-o la cântat pe bulevardele Bucureștiului. Evident că deranja regimul. Marin Ioniță l-a întrebat o dată ce se întâmplă cu el, iar Labiș i-a răspuns că are în el un demon care-l roade. Avea presimțirea morții. În 2 decembrie 1956 și-a lăsat hainele, șuba și căciula pe patul de cămin cu o inscripție: Aici șade mort poetul Nicolae Labiș! Pentru colegul său de cameră a fost o presimțire a morții apropiate.

Nicoale Labiș a fost călcat de tramvai venind de la un birt seara. Lumea spune că a fost asasinat de scriitorii invidioși sau de mâna lungă a regimului care vedea în el un pericol. Marin Ioniță crede că destinul lui Nicolae Labiș ros de demonul său interior l-a dus la moarte, să fie cu coloana secționată de roțile de tramvai. Marin Ioniță nu crede că regimul l-a ucis și nici un conclav de scriitori invidioși, ci asta i-a fost soarta lui Labiș să moară la 21 de ani și să aibă o operă uriașă. Unii spun că opera sa fusese deja consumată. Nicolae Labiș prin zăpadă, frumos și genial, plecat de la Capșa s-a împleticit în aburii alcoolului și a căzut sub tramvai, pe 9 decembrie. Portik Imre și pretenul Gheorghe Tomozei cred că a fost împins sub roți. E sfârșitul pe care i l-a adus demonul său interior crede Marin Ioniță. Posibil. Autorul îl vizitează pe Labiș la spital. Era îmbrăcat în gips ca un cosmonaut. Știa că va muri. Avea fața neagră. A dat din mână că totul s-a sfârșit. Doar capul îl putea mișca. A mai avut puterea să compună și să dicteze prietenului Aurel Covaci, poezia ”Pasărea cu clonț de rubin…” o metaforă la comunism sau la propriul demon care l-a devorat până la urmă. De ”cabala” cauzei morții lui Nicolae Labiș nu vom afla poate niciodată pentru că: Pasărea cu clonţ de rubin/ S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat./ Nu mai pot s-o mângâi./ M-a strivit/ Pasărea cu clonţ de rubin./ Iar mâine/ Puii păsării cu clonţ de rubin/ Ciugulind prin ţărână/ Vor găsi poate/ urmele poetului Nicolae Labiş/ Care va rămâne o amintire frumoasă…

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 39 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5