ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X
Primit pentru publicare: 24 Apr. 2018
Tableta de Marin IFRIM
Publicat: 24 Apr. 2018
Procesare și adaptare: Dorina RODU
Editor: Ion ISTRATE

Dreptul la suferință. Ne mor sufletele…

In memoriam dr. Valeriu Bistriceanu și pentru Irina Darwina din icoane noro(co)ase, aceste cărnuri pe oase, fluturi pe vânt, cuvânt din cuvânt

Am văzut ”iadul” de aici. E ceva plictisitor. Ca o dictatură universală peste un singur om. Nu zic, nu afirm, nu ifrim și nu infirm: privesc în fierăria împricinatului. E un haos foarte organizat. Mi se spune să nu vorbesc despre el, despre diavolul din reumatismele pământului. Că e ceva tabu, de parcă Dracul nu s-ar vedea zilnic în oglinzi prin ceea ce face: accidente, crime, violuri, taxe, impozite și multe altele. Am murit de câteva ori, niciodată spre Iad. Ceva se întâmplă. Ne mor sufletele. Există Dumnezeu. Uneori, am impresia că nu vrea să mă ia lângă El, alteori sunt ispitit. Am un înger în dotare. Nu-mi stă pe umeri, că nu am epoleți. Mi-a intrat în suflet, direct la tabloul de comandă. Îmi dă zilnic câte o porție de nori aritmetici, îmi spune exact unde se varsă sufletul meu. Ora exactă vine din ceva ce timpul nu poate înțelege. Din rădăcinile sângelui, de acolo unde se spune că nu există durere. Nu am văzut Raiul decât de la mică distanță, în irișii iubirii, prin gaura cheii de la ușa cerului. Îmi cer scuze pentru zilele triste sau fericite pe care nu le-am trăit lângă ai mei. Îmi cer scuze pentru tot ce nu am știut dinspre iubirea celor din jur. Eu eram ținta. Am fost iubit și urât în egală măsură. Am iubit cu patimă de politician care vrea totul, cu sânge de războinic care nu se lasă până nu cucerește o inimă transplantată, un suflet, ceva (ne)definit doar în icoane precise, luminoase, făcute cu vopseluri sangvine din cuiele lui Iisus.  Îmi cer cerșeala. Dreptul la suferință.Viața e mult mai lungă decât eternitatea, e ceva de nepovestit dincolo, la viitorii cititori de legende afumate. Viața e cumplit de reală. Doare peste tot. Uneori nu exist decât în închipuirea mea, alteori cei din jur mă există, mă inventează, au nevoie de bolile mele extraterestre, cuvinte fără limbă, cuvinte pe înțelesul sufletelor urcătoare pe trepte minerale. Oriunde aș privi, în jurul pământului e doar cer. Anotimpuri ale cerului. Am ieșit din pământ amniotic, precum un gândăcel din găinațul de rândunică. Afară era lumină și m-am retras în mijlocul liniștii. Din mine crește iarbă, nu păr Darwinian. Și iarba zboară înmulțindu-se în dragoste cu vântul. Închid ochii, îmi astup urechile, îmi amân gândurile negre, trag de timp să mă ofilesc în liniște, fir de iarbă. Au căzut în mine multe stele din haos. Deja sunt un meteorit, căzut peste tablourile verzi din Grădina Maicii Domnului. Mi se spune că am norocul lângă unghii, în amprente cercoase. Nu știu ce e norocul și la ce folosește decât atunci când vreun șofer nu reușește să mă descalțe pe trecerea de pietoni. În rest, norocul e ca banul. E un fel de ochi în câș. Nu știu la ce folosește și cine îl poate da ca și cum ar dispune de abonamente divine. Norocul ți-l faci singur. E dat de ursitoarele din viitor, ele acolo așteaptă, la potou, nu atunci când te naști direct academician. Norocul trebuie muncit, trebuie suferit. Cam acesta ar fi dreptul de Drept la suferință. Zilnic văd suferință în jurul meu. Nu toate suferințele sunt precum un punct. Când suferim împreună, în doi, să zicem, dreptul la durere se împarte. De aici încolo începe iubirea și dreptul adevărat la suferință. Dreptul la cruce. Eu așa văd crucea: o împreunare a orizontului cu verticalitatea, ca un aparat de zbor silențios, bio, interminabil, plin de iarbă cu mușchi pe meteoriți mendeleevieni. S-avem iubire și înălțare!