Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Drumuri europene

Drumuri europene
Autor, prof. Mihai Matei

Noua noastră carte, „Drumuri europene”, ce va apărea la sfârşitul anului 2012, s-a născut din ideea continuării prezentării impresiilor cuprinse în „Meridiane şi continente”, lansată în anul 2007, când mai mulţi prieteni sinceri  mi-au reproşat faptul că scriu prea puţin din câte am văzut, zgârcenia motivam eu, fiind determinată şi de costul publicării ei.

Ceea ce vom evoca acum nu se referă la călătoriile de atunci, ci la altele noi, tot atât de interesante, pline de învăţăminte, de istorie, cultură şi emoţie.

Fiind un microbist convins, am relatat mai întâi impresii de la meciul de fotbal Franţa-România (2-0), desfăşurat pe 9 septembrie 2010, pe Stade France, şi apoi de la cel dintre P.S. Germaine-Lillè (0-0), din 16 decembrie 2011, susţinut pe vechiul stadion (primul cu o capacitate de 80.000 de locuri, cel vechi cu 50.000 de locuri). Am povestit amintiri interesante apoi, de la Salonul Mondial Auto, organizat la Paris, între 2-17 octombrie 2010 (Paris expo Porte de Versaillers – scria pe biletul de intrare). Am intrat, în altă zi, în Domul Invalizilor (realizat în vremea lui Ludovic al XIV-lea), oprindu-ne mai mult în faţa mormântului lui Napoleon I şi vizitând apoi Muzeul Armelor.

De pe insolitul turn cu 86 de etaje, din Piaţa Montparnasse, se vede Parisul pe o distanţă de 40 km, cu marile sale edificii: bulevarde, grădini, palate şi poduri pe Sena. Mai apoi, din Parcul castelului ce a aparţinut regelui Francis I, din Saint-Germaine, acum Muzeul de Arheologie al Franţei, am admirat meandrele Senei, podurile de fier şi Parisul, începând cu ceea ce numim noi (fără să se potrivească aici) periferia lui.

În perioada 12 decembrie 2011 – 22 ianuarie 2012, am colindat alte spaţii franceze şi acum şi elveţiene, cantonându-ne în localitatea Walheim, din Alsacia. Aici am închiriat o casă renovată, cu trei camere, sufragerie, bucătărie, garaj, încălzire, două băi, termometre în fiecare cameră şi câte un crucifix deasupra fiecărei uşi, ceasuri electrice cu laser. Regiunea este flancată de Munţii Vosgi, Munţii Pădurea Neagră şi Munţii Jura. La orizont, în sud şi sud-vest, se ridică semeţi, plini de zăpadă, Munţii Alpi.

Munţii văzuţi de departe sunt fioroşi, încremeniţi, nu atrag. Intrat în ei, impresia este alta. Mai întâi, ne dăm seama că suntem ultimii ce-i vizităm, deoarece romanii au intrat şi stăpânit aceste locuri cu două mii de ani în urmă, apoi pe drumurile trasate, ce duceau mai toate la Roma, au păşit mii de soldaţi în expediţiile desfăşurate în istorie. Sunt trasee acum devenite şosele asfaltate, cu aşezări omeneşti, în văi adânci; sunt crescători de animale, organizaţi în ferme moderne, unde pe loc se prelucrează laptele şi se produc vestitele sortimente de brânză şi ciocolată mult gustată de copii („Milka”).

În aceşti munţi sunt vechi staţiuni de tratament, de odihnă, de antrenamente şi competiţii sportive internaţionale. Am întâlnit, de asemenea, exploatări forestiere, cariere de unde se scoate piatra pregătită apoi pentru şantierele de construcţii. Sunt multe lacuri, tectonice şi vulcanice, cascade şi râuri, perimetre de vânătoare şi parcuri regionale şi naţionale ce ocrotesc o intersantă floră şi o bogată faună.

Regiunea Alsacia este încărcată de legendă şi istorie franceză, germană şi elveţiană. Aici s-au înfruntat teribile armate în Războiul de 30 de ani şi au fost purtate lupte sângeroase, în cele două războaie mondiale. Se întâlnesc şi acum cazemate, forturi şi resturi de fortificaţii.

Tot în această zonă s-au confruntat curente culturale, filosofice şi teologice, Erasmus din Rotterdam, Voltaire, Martin Luther, Jean Calvin şi Jan Hus fiind corifei ai Reformei religioase.

La Strasbourg (marele oraş intrat în patrimoniul mondial, din 1980), s-a inventat, de către Johannes Gutenberg tiparul cu litere mobile şi tot aici s-a declanşat, din 1770, cunoscutul „Sturm und Drang” („Furtună şi avânt”), mişcare literară ce a cuprins întreaga Europă, demiurgi fiind J. J. Rouseau, J. G. Herder şi Goethe.

În această provincie am întâlnit casele memoriale ale lui Bartoldi (Colmar), cel care împreună cu Eiffel a realizat Statuia Libertăţii, casa lui Voltaire (Ferney), casa natală a lui Victor Hugo (Besançon), casa lui Louis Pasteur (Ambronay), după care am intrat în Muzeul Căilor Ferate Franceze –„Citè du Train” (Mulhouse), Muzeul Automobilelor (Sochaux) şi cel al colecţiilor vestitelor ceasuri elveţiene (Morteau).

Pe 27 decembrie 2011 am vizitat Marea Catedrală catolică din Stasbourg, construită în anii 1176-1439 (finisată în acest an), pregătită acum pentru Crăciun (Aici se desfăşura aşa-zisa „Promenades de  Noël”); ne-am oprit în faţa orologiului astronomic şi la maternitatea ce evocă naşterea lui Iisus. Înăuntru şi în piaţa Catedralei lume multă, ca la un mare miting, străzile adiacente, bulevardele, feeric luminate de creaţii inedite şi spectaculoase (fiecare stradă o altă ingenioasă decorare); sunt, de asemenea, târguri de suveniruri, bufete cu mâncare caldă, cafele, ceaiuri şi muzică.

Am admirat ansamblurile de blocuri, unele cu o istorie fără vârstă, bine conservate şi impecabil întreţinute, stilurile Roman, al Renaşterii şi Gotic, cu detalii fascinante, dau o impresionantă imagine a geniului creator. Tot oraşul este traversat de canale, pline de ambarcaţiuni cu vizitatori, ghizii dând ample explicaţii şi răspund la întrebări.

Prin podgoriile Alsaciei am intrat în altă zi (parcă sunt detaşamente enorme de armate, aliniate, pregătite pentru exerciţii, pentru manevre) am mers pe aşa-zisul „drum al vinului” (La Route des vins), cu parcări încărcate cu autocare şi maşini, venite în orăşelele de aici, pregătite de sărbătoare, să-şi procure, „de la sursă” vinuri de cea mai bună calitate, gustoase, aromate, îmbietoare la vorbă şi gândire sinceră.

În localităţile Munster – Gunsbach, este organizat Muzeul Brânzei (La Maison du Fromage). Aici ni s-au prezentat modalităţi de producere, consum, conservare şi păstrare, ale diverselor sortimente debrânză şi caşcaval (am gustat pe loc câteva sortimente), am văzut instrumentarul şi maşinile folosite, după care ne-au fost arătate câteva văcuţe curate, sătule, frumoase, cuminţi.

Nu am avut timp să intrăm, în Muzeul „Albert Schweitzer”, de numele acestui medic se leagă denumirea vestitului caşcaval cu găuri. Poate altă dată.

Cu emoţie, am trecut, pentru prima dată, graniţa, pătrunzând în Elveţia, după ce am plătit o taxă de 40 de EURO şi imediat am poposit în oraşul Basel, important centru economic şi cultural, cu 175.000 de locuitori, cu manifestări celebre, precum Festivalul Internaţional al Artei Moderne, Festivalul Internaţional al Filmului, Festivalul Mondial al Muzicii. În anul 2001, s-au sărbătorit 500 de ani de la intrarea în Confederaţia Elveţiană.

În altă zi, am intrat în oraşul-muzeu al marilor bănci, al firmelor de asigurări, Zűrich,  şi apoi în oraşul-staţiune Lucerna. În toate cele trei mari oraşe, tramvaiele silenţioase, şi troleibusele absorb populaţia cu treburi, alţi oameni sunt văzuţi cu bicicleta şi foarte puţin pe jos. Cei care merg în grup, pe trotuar, sunt vizitatori, mulţi turişti şi sportivi. Se disting pe străzi funcţionarii marilor finanţe, îmbrăcaţi în haine negre, cămaşă albă, cravată, un laptop în mână, cu telefonul la ureche, pantofi de lac, deplasându-se grăbiţi, taciturni, bineînţeles, având urgente treburi de rezolvat.

Oraşele elveţiene văzute pe traseu, blocuri, vile, palate, hoteluri, case, multe parcă „agăţate” pe munte, în trepte aşezate (se construieşte şi acum), ne arată îndrăzneala, priceperea şi destoinicia proiectanţilor, constructorilor, dar şi pretenţiile beneficiarilor, manifestate de sute de ani şi vizibile acum în aspectul frumos, echilibrat al bulevardelor, cartierelor, pieţelor, parcurilor şi squarelor. Toate oraşele (aproape toate) au canale ce le traversează, lacuri (unele – adevărate mări), sunt mult căutate, mai ales vara, de străini (10-15 milioane de turişti vin în Elveţia, anual).

Anul Nou l-am petrecut în familie, în casa închiriată din Walheim, după ce, pe 24 decembrie 2011, seara, am poposit pe Champs Elysées, marele bulevard fiind pregătit în haină nouă, faţă de alţi ani, frumos luminat, cu instituţiile, hotelurile, magazinele, restaurantele şi ele decorate fascinant, strălucitor. Trotuarele largi sunt încărcate de lume străină Parisului, venită să vadă Turnul Eiffel, care de la zeci de kilometri se vede strălucind şi cu razele sale aprinse, ca nişte puternice faruri mişcătoare.

În cele 40 de zile petrecute în Franţa şi Elveţia, ne-am îndeplinit şi îndatoririle noastre de pedagogi. Dimineaţa l-am dus pe Lucas la „Scole MATERNELLE FIN D’OISE”, grădiniţa din apropierea locuinţei, apoi, la 4.30 p.m. adus şi la orele 6 p.m. o aduceam acasă pe Adriana (dusă dimineaţa tot la un fel de grădiniţă, de Cornel). În fiecare miercuri, trebuia să merg la sala de sport din oraşul Morecurt, unde Lucas făcea judo, cu un vestit antrenor, pe nume Lorent.

Sâmbăta şi duminica, aveam program de plimbare pe malul Senei, admirând podurile realizate după proiectele ing. Eiffel, trecerea trenurilor ROR, a coloanelor de maşini spre Paris şi înapoi. Sena este mereu plină de barje ce transportă materiale de construcţie, containere cu tot felul de mărfuri (o barjă ancorată era arsă în proporţie de 85 la sută). Sunt, de asemenea, vase pline de turişti care pleacă spre Paris, altele spre portul Le Havre. În această vreme, pe cer se văd cum vin şi pleacă, de pe aeroporturile Orly şi Ch. de Gaulle, avioane cu călători, în timp ce, la mare înălţime, avioane de vânătoare fac exerciţii, încrucişându-şi traseele sub supravegherea instructorilor nevăzuţi.

Ne-am întors pe Băneasa cu un Boeing 737, închiriat de Compania Blue Air, şi pe 23 ianuarie a.c. am pornit la Botoşani, parcă intuind faptul că îndată se va întrerupe circulaţia spre Moldova, din cauza zăpezii.

Am evocat selectiv unele impresii din multitudinea celor ce vor face subiectul acelei pomenite cărţi viitoare, cu convingerea că este bine să transmiţi şi altor oameni, mai ales pentru cei cărora le place  să facă permanent lectura cărţilor din librării şi biblioteci, impresiile, informaţiile şi sentimentele cu încărcătură spirituală dobândite. Prin urmare, aplicând principiul „Festina lente”, vom face să apară şi această carte, ce se înscrie în confirmarea „blestemului” unui om medic, făcut mie, acela de a realiza o carte în fiecare an, până la obştescul sfârşit!

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 2.569 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5