DUMITRU CORBEA, UN POET AL SATULUI

„Nu e mare opera unde e mult material, ci aceea unde e mult suflet” (N. Iorga)

În zorii veacului trecut, tânăra – pe atunci – familie de ţărani, Tinca şi Dumitru Cobzaru, din Sârbi, comuna Vlăsineşti, a adus pe lume şapte copii: cinci fete şi doi băieţi.

Dumitru a fost primul băiat (motiv pentru care i s-a şi pus numele tatălui), născut la 6 septembrie 1910, cel care, de mic, vorbea „în rime”. Când a început să şi „scrie”, simţindu-se încercat de fiorii talentului, şi-a adoptat pseudonimul CORBEA. Nu din vreun resentiment pentru numele de-acasă, ci, poate, mai degrabă, pentru a-i imita pe cei din mai marea tagmă scriitoricească (Arghezi, Bacovia, Ion Barbu, Ion Călugăru ş.a.). Doar se ştie că, din originea sa ţărănească, scriitorul Dumitru Corbea avea să-şi facă un stindard, proclamând-o cu o nedisimulată ostentaţie: „Părinţii mei au fost iobagi / Coborâtori din robi din evul mediu, / Credeau în Dumnezeu, în magi, / Şi aşteptau un soare cald şi pentru dânşii…” (Părinţii mei).

Şi aceeaşi obârşie i-a marcat copilăria şi adolescenţa, tot atât de aspre, pline de umilinţe şi suferinţe: „a fost paznic de vite în sat, ucenic într-un atelier de tâmplărie, băiat de prăvălie, argat la Iaşi şi Botoşani”. Dar nu s-a lăsat înfrânt… Avea în fire spiritul de răzvrătire al înaintaşilor. Şi, pentru ca fiinţa sa să capete forţă, a ales calea învăţăturii: după absolvirea şcolii primare „…a fost, mai întâi, elev al unei şcoli de cântăreţi bisericeşti şi, în acelaşi timp, a absolvit şi clasa întâia a Liceului „Laurian”, pe care l-a putut frecventa numai datorită faptului că fusese acceptat copil de trupă la Regimentul 37 Infanterie, după ce, o vreme, se adăpostise în morga Spitalului militar din oraş; la absolvirea gimnaziului de la „Laurian”, a trecut la Şcoala superioară de comerţ, unde credea că va învăţa germana şi engleza (franceza o învăţase la liceu), pentru a putea citi în original operele marilor clasici universali, după cum singur mărturiseşte”.

Din acelaşi text preambular la volumul de versuri „Sufletul cuvintelor”, apărut la Editura „Cartea Românească”, 1984, semnat de profesorul universitar George Macovescu, om politic, diplomat, publicist şi poet, aflăm şi alte date interesante despre devenirea protagonistului: „Pasiunea pentru lectură l-a stăpânit din anii copilăriei. Un unchi îi pusese în mână „Venea o moară pe Siret” şi „Şoimii”. Apoi, în anii slugăritului, ai liceului şi ai şcolii comerciale, a citit fără încetare trecând de la Byron la Villon şi Eminescu, de la Dostoievski la Milton, de la Plutarc la Barbu Ştefănescu Delavrancea, de la Schiller şi Goethe la Shakespeare, de la Sofocle şi Euripide la La Fontaine. A citit cu setea tânărului pornit spre lumină, înconjurat încă de întunericul unei vieţi sordide”.

Când se găsea în şcolile din Botoşani, scria mamei, acasă, în versuri, pe care sora sa, Clemansa, le învăţa pe dinafară. De altfel, obiceiul de a versifica îl deprinsese încă din şcoala primară, când compunea strigături pentru horele din sat. La liceu, i se imprimă un „Pluguşor” şi o plachetă cu treisprezece poezii. Acestea însă nu pot fi considerate debutul său poetic, pentru că au trecut neobservate. Abia mai târziu, după ce a absolvit şcoala superioară de comerţ, după ce a trăit un timp din meditaţii date unor elevi sau dintr-un salariu mărunt de pedagog la Şcoala de Arte şi Meserii din Botoşani, se stabileşte la Bucureşti, vine în contact din cercuri literare, cu reviste şi ziare, începe să publice versuri în „Viaţa Românească”, „Azi”, „Cuvântul liber”, „Vremea” şi frecventează, un timp, cenaclul literar al „Vieţii româneşti”, condus de Mihai Ralea. Apoi, s-a mutat la „Zburătorul”, unde i-a cunoscut pe Liviu Rebreanu, Cezar Petrescu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Ion Barbu, Victor Eftimiu, I. Peltz, Al. Bassarabescu, Vasile Voiculescu, Şerban Cioculescu, Ion Vinea, Eugen Jebeleanu, Gh. Brăiescu şi pe atâţia alţii, care, în deceniul al patrulea al veacului trecut, au fost nelipsiţii salonului literar al lui Eugen Lovinescu. Cu ani mai târziu, I. Peltz scria despre prezenţa lui Dumitru Corbea în cenaclul din strada Câmpineanu: „Printre aceşti temperamentali, cineva se deosebea. Era un tânăr, în aparenţă sfios, cu o dulce-cântat-vorbă moldovenească. L-am desprins din rândul iconoclaştilor. Era Dumitru Corbea. El participa într-un fel cu totul personal la dezlănţuirea fugaşilor… Literatura lui n-avea nimic din înfăţişarea pământească a stihuitorului. Acest ţăran cuminte, găzduind pe buza palidă zâmbetul omului încercat de asprimea experienţelor de viaţă într-o societate absurdă, mâncată de cancerul contradicţiilor de tot felul, ştia să-şi strige versul şi să-şi desfăşoare povestea”.

În pofida evidentelor deosebiri dintre cele două entităţi, lectura în cenaclu a poeziilor „Nu sunt cântăreţ de stele” şi „Părinţii mei” a aşternut liniştea în salon şi, după ce Barbu Delavrancea, Hortensia Papadat-Bengescu şi Liviu Rebreanu şi-au exprimat satisfacţia pe care le-au produs-o cele două poezii, s-a pronunţat şi marele judecător Eugen Lovinescu: „Poet, poet autentic. În seara aceasta s-a născut un nou poet în România”.

Avea 26 de ani când şi-a publicat primul volum de versuri, sugestiv intitulat „Sânge de ţăran”, care a atras atenţia cercurilor literare prin „dârzenia demnă şi aspră” a poeziei propusă de Dumitru Corbea, ţăranul din nordul Moldovei.

„De-atuncea port în mine răzvrătirea / Şi suferinţa celor care tac. / Prieten nu mai sunt de-acum / Decât doar omului sărac”, scria Corbea în 1936, la trei ani după grevele de la Griviţa, în plină luptă dintre forţele democratice din ţară şi fasciştii care asaltau puterea. Revistele şi ziarele democratice din acea vreme au semnalat apariţia în câmpul poeziei militante a unui glas nou, puternic.

Un an mai târziu, în 1937, Dumitru Corbea se prezintă cu un nou volum: „Război”, Titlul spune totul. Se pregătea marele carnagiu. Cu instinctul lui de ţăran, poetul simte pericolul şi îşi aminteşte de copilărie, de primul război mondial: „Mame cu prunci neînfăşaţi / În braţe / Plângeau, / Se închinau / Şi blestemau / Pe-aţâţătorii de războaie. / Soldaţii umblau / Prin vaiete, prin foc, prin ceaţă, / Cu moartea-n spate, cu moartea-n faţă”. Versurile volumului au fost apreciate de Constantin Rădulescu-Motru, Pompiliu Constantinescu, Miron Radu Paraschivescu şi Ştefan Roll, pentru însuşirea puţin obişnuită în publicistica vremii: „…sunt de o adâncă sinceritate…”. Dar au stârnit şi violente şi nedemne atacuri ale presei fasciste împotriva poetului „răzvrătit”. Nu este atacată numai poezia lui Corbea, ci şi omul, cetăţeanul. O publicaţie cere arestarea lui, ceea ce se şi întâmplă de două ori în cursul anului 1937 (fără să fie condamnat, din lipsa unor acuzaţii concrete).

În 1940, într-o atmosferă extrem de grea, în plin proces de fascizare a ţării – în toamnă veneau la putere legionarii – publică un nou volum: „Nu sunt cântăreţ de stele”. Însuşi titlul constituie un program, un mod de a concepe poezia şi rosturile ei, iar în contextul evenimentelor politice ale anului, poezia apare profetică: „Sunt salahorul gândurilor de mâne / Pentru dreptate şi pentru pâne / Stau zgribulit la lumânare / Şi scot din zare altă zare. / În bezne, ca-ntr-o noapte de-nviere, / Sufletul bolnav lumină multă cere”. În anii războiului, a mai scris volumul „Candele păgâne”, dar care nu a fost publicat.

După 1944, poetul Corbea s-a manifestat, pregnant, ca un scriitor angajat. A scris cu credinţa că îşi slujeşte neamul şi ţara, că este alături de cei umiliţi şi obidiţi, a căror existenţă de atâtea ori a cântat-o… A scris şi poezie agitatorică, cântece, reportaje, povestiri, scenete, în care consemna evenimentul zilei, fără să uite arta scrisului, la care a revenit ori de câte ori împrejurările din acei ani grei şi complicaţi i-au îngăduit-o.

Când a împlinit şaizeci de ani, Demostene Botez, cel care îl ajutase, la douăzeci şi şase de ani, să pătrundă în lumea literelor, şi cel care i-a vegheat, cu înţelegere şi prietenie, evoluţia, scria despre Dumitru Corbea: „Poeţi, ale căror imagini de lumină şi aur, s-au hrănit în copilăria lor cu mămăligă rece şi ceapă, au fost şi sunt mulţi, dar nu ştiu nici unul care să se fi mărturisit ca atare cu sinceritatea nepervertită şi într-un limbaj care să nu sufere de îndoieli metafizice asupra realităţilor. Dumitru Corbea a intrat în literatură cu graiul şi portul lui de-acasă, din sat şi a spus ce avea de spus, în vorbe necăutate. Există în poezia lui un dramatism zguduitor al realităţii pe lîngă care orice metaforă, orice imagine ar apărea ca un truc facil, ca o floare de hârtie”.

În adevăr, Dumitru Corbea a intrat în literatură şi a rămas un poet al satului. Izvorul inspiraţiei sale acolo este, inima lui a vibrat mai puternic pentru realităţile satului românesc, cunoscute de el nu din exterior, ci din propria lui existenţă, din împletirea existenţei lui cu acele realităţi. Totodată, aceeaşi lumină a poeziei i-a venit din folclor, prezent în lirica sa, filtrat prin propria personalitate ce refuză transcrierea unor forme, fie ele şi autentice şi, cu atât mai puţin, pe cele falsificate: „În doine, cântece şi în balade / Eu am văzut comoara care arde / Şi, însetat de-această bogăţie, / Tot am băut şi beau din apa vie”.

Până la venerabila vârstă de aproape nouăzeci de ani, Dumitru Corbea „nu şi-a agăţat condeiul în cuiul odihnei şi a trăit intens treburile cetăţii, fără să-şi dezmintă începuturile şi a devenit un poet-cetăţean, un poet al celor mulţi, cărora le-a dăruit, cu generozitate frumuseţile sufletului său, vibrând o viaţă întreagă pentru ţăranii dintre care a răsărit” (George Macovescu), într-o operă „unde nu-i chiar puţin material” (vezi Marian Popa, Dicţionar de literatură contemporană, ediţia a doua revizuită şi adăugită, Ed. Albatros, Bucureşti, 1977): volume de poezii – „Sânge de ţăran”(1936), „Război” (1937), „Nu sunt cântăreţ de stele” (1940), „Hrisovul meu”(1947), „Balada celor patru mineri” (1949), „Doftana” (1949), „Anii tineri” (1951), „Pentru inima ce arde” (1955), „Conştiinţa poetului” (1966); evocări istorice dramatizate sau scenarizate: „Bălceştii” (1948), „Barbu Lăutaru” (1954); proză: „Aşa am învăţat carte” (1955;1957), „Recruţii” (1956), „Puntea” (1963), „Bădia” (1966). Toate acestea au fost reunite, în 1968, într-un volum compact; note de călător internaţional: „De peste mări şi ţări” (1959; 1960); articole, conferinţe şi reportaje ocazionale: „Anotimpuri” (1956). Ulterior, a mai publicat: „Memorii” (1982), „Sufletul cuvintelor” (versuri 1984) şi „Mărturisiri” (1987).

E mult de când poetul n-a mai călcat prin Sârbi, locul pe care l-a iubit cu patimă. După retragerea în eternitate a mamei şi apoi a surorii sale, Eliza, casa în care s-a născut Dumitru Corbea a rămas pustie şi, în anul 1983, tot el a recurs la o soluţie salvatoare: a iniţiat o serie de vizite, întâlniri şi negocieri cu autorităţile politice şi administrative ale judeţului Botoşani şi a obţinut aprobarea ca, pe cheltuiala acestora şi a comunei Vlăsineşti, casa lui să fie amenajată şi înregistrată în reţeaua unităţilor de cultură, ca filială a Bibliotecii Judeţene, sub denumirea „Casa Corbea”.

După Revoluţia din decembrie 1989, însă, Dumitru Corbea a reziliat actul de donaţie şi a vândut casa, cu tot ce-a mai avut în Sârbi, locuitorului Vasile Biciuşcă. Pragmatică soluţie, nu?! A lăsat şcolii din sat doar două vitrine, un panou cu fotografii şi câteva documente personale şi de familie.