Vis nemuritor

De ce visul trăiește mai mult decât mine
Și se visează mereu, mereu, nemuritor?
El îmbracă cămașa timpului subțire,
Și mândru se uită în oglinda nopții stelare.

Numai eu alerg prin câmp împădurit de lacrimi
Și măsor valea căzută la capăt de drum
Acolo văd visul vieții stăpân peste veac
Și o zăpadă ninsă prin flăcări de drum.

Văd vinul toamnei cum curge în cupe de vin,
Cupe cu pecetea lui Ștefan cel Mare.
Aroma vinului urcă până la Luceafărul Mihai
Vrea și Veronica să guste Cotnari-ul Domnesc

Ciopliți mese de stele până dincolo de cer
Să vină și Cuza cu ocaua lui mica
Și Iorga să citească istorice acatiste
Luchian să picteze cascada unui gând.

În Prut să arunce flori pătate de sânge
Și Ștefan să sune din bucium de os,
Să audă și Răreșoaia de la Hârlău
Și Bahlui, tulbure, să urle mereu
Să ducă mai departe durerea care plânge
Ce vis frumos, ce vis ciudat, sunt eu…