Amprentele lui Dumitru PETRAȘ

Fereastra cerului deschisă

Mamă, ai uitat fereastra cerului deschisă
Să ai grijă mamă, distanța până la cer se poate mări,
Când rădăcina crește în pământ cu apă ninsă
Foarte încet merge ziua luminii… abia mâine ajunge
Ca o speranță înflorită pe trupul iubirii
Când zâmbetul respiră prin glas dat de noroc
Și apa din sipet curge prin vase comunicante
Ca să-mi pot, mamă, spăla cămașa albă de mire.
Ascultă și tu, mamă, cum țipă întunericul în mine
Și-n trupul meu, adânc ninge cu lacrimi subțiri,
Căd pădurea cum se ridică, ca o femeie, să plece acasă
Și mugurii crescuți în lemn dau frunze la o parte,
O gârlă ancorată în munte coboară, mamă, în mine
Și gârla se-ndoaie, distanța se face mai înaltă,
Zborul înghețat ca un zmeu, ajunge la mine în gazdă.
Privește mamă, cum iarna ninge peste mine,
Timpul se uită prin binoclu ca un profesor bătrân
Vrea să vadă, mamă, cum împletești bucăți de lumină,
Știu mamă că vrei să-mi faci un pulover… pentru iarna care va veni.
Noaptea din mine aleargă cu mine pe stradă,
Esența rădăcinii crește, mamă, în pământ altoit,
Copacul din cruce poartă esența busuiocului crud
Eu ascult glasul din mine cum plânge și-mi spune să vin,
Adam, cu ochii deschiși, mănâncă din mărul iubirii…
Numai pe mine mugurii din suflet mă lovesc, mamă,
Dar eu aștept drumul speranței și cred mereu în Iisus
Iar tu mamă, să rămâi în fereastră precum o candelă aprinsă,
Să-mi pot zâmbi din Univers prin sufletul deschis
În fiecare zi, noapte și ultimă secundă cu fereastra deschisă,
Mamă rămâi!